Indiferența (text preluat)

 Îți vei spune că iubești, că trebuie să rabzi toate aceste manifestări de dragul relației. Îți vei reproșa că nu te-ai implicat prea mult, chiar dacă ai făcut și imposibilul, ca lucrurile să funcționeze. Dar relația era, de fapt, o iluzie.

Indiferența lui nu a dispărut. Dimpotrivă, și-a permis să devină și mai rece cu tine, și mai distant. O făcea pe cuceritorul doar când avea nevoie de tine, sau când devenea extrem de posesiv. Transformase relația într-o conexiune toxică.

Ai putea să ignori acest comportament și să continui să speri. Ai putea să devii victima perfectă pentru acest bărbat, să joci un rol superficial, secundar, controlat în totalitate de el. Ai putea să crezi că nimic din ceea ce trăiești nu este din vina lui. Sau ai putea să reacționezi la această indiferență. Să dai de înțeles omului de alături că ceea ce trăiești nu este corect. Că atitudinea rece nu este potrivită pentru o relație sănătoasă. Ai putea să te detașezi de lumea lui.a

Iată cea mai bună reacție la indiferența unui bărbat: detașarea ta emoțională. Este important să ajungi la acea concluzie esențială: totul este reciproc în dragoste, dar totul este și cu efect invers. Ceea ce oferi, asta și primești.

Cel mai bun răspuns la comportamentul său egoist este să îți vezi de viața și de lumea ta. Fără a fi la rândul tău egoistă, în sens direct. Fără a judeca și a implora. Dacă discuțiile și cuvintele spuse nu au avut rost, nu insista.

Caută liniștea în sufletul tău. Caută siguranța emoțională, pe care ai înțeles că nu o poți găsi alături de acest om. Caută motive de fericire, pentru că meriți. Meriți să trăiești frumos această viață, nu să alergi din urma unui suflet rătăcit.

Răspunsul tău va fi tăcerea ta. Refuzul de a te implica în acest joc murdar, de a trăi emoții străine, de a repeta la infinit aceleași greșeli. Răspunsul tău va fi întoarcerea către inima ta, acolo unde vei găsi multă iubire.

Nu trebuie să sacrifici cei mai buni ani ai tăi de dragul unei iluzii. Nu trebuie să speri în lucruri inexistente. Răspunde la indiferență cu detașare. Răspunde la egoism cu empatie, dar o empatie în raport cu lumea ta.

Cunoaște-te mai bine, descoperă-te cu adevărat, lasă în urmă tot ce este manipulator și ceea ce îți aduce suferință. Da, este important să existe o reacție la o atitudine nepotrivită. În acest caz, iubirea și respectul de sine vor fi soluția.

Iubește-te cu adevărat, respectă-te pe deplin, ai încredere în tine, nu uita de lumea ta, caută motive de bucurie în jurul tău, nu uita de visurile tale, fii sigură că vei reuși, simte gustul vieții – iată răspunsul tău potrivit la tot ce este rău și urât. Atunci vei curăța sufletul tău de necunoscut și durere, vei scoate din inima ta slăbiciuni și frici, vei oferi gândurilor tale motive să caute, să descopere, să se bucure de acest prezent. Cel mai bun răspuns la indiferența lui este regăsirea ta.

Uneori avem nevoie de un inger...asteptam un inger. Cineva, care va veni si ne va salva din intuneric. Cineva, care ne va ridica atunci cand suntem jos si altii incearca sa ne calce, zdrobindu-ne. Care va atinge ranile cu mainile curate si le va vindeca, atingerea lui fiind magica.Si viata ofera uneori acel inger, acea persoana care parca pare nepamanteana, care vine si are puterea sa alunge norii de pe cer, sa aduca soarele pe cerul albastru. Dar ce se intampla cand se dovedeste ca acel inger exista doar in imaginatia noastra, cand realitatea se dezvaluie mai falsa si mai cruda decat ne puteam imagina, iar acea persoana care speram sa ne salveze, de fapt, calca pe noi, culcandu-ne la pamant, pe cand noi speram sa ne intinda mana pentru a ne ajuta sa ne ridicam? Cat de mult se transforma un om ranit si de cata putere este nevoie pentru ca suferinta sa nu schimbe un om? Am cunoscut oameni care  afirmau si poate, intr-o oarecare masura credeau, ca tot ce fac ei este bine si ca altii trebuie sa ii urmeze supusi doar pentru ca ei stiau ce este mai bine. Am cunoscut astfel de oameni care se considerau puternici, dar...un om puternic nu are nevoie de o masca, acesta fiind singurul mod de a obtine ce vor. Astfel de oameni nu au "leac", de cate ori le cade o masca, descoperi alta. Cred ca ei insisi nu au o identitate, nu stiu cine sunt cu adevarat. Dar sigur stim si stiu ce sunt, asa ca nici nu mai conteaza cine. Un prieten mi-a spus acum cateva minute ca raul exista intre noi si trebuie sa stim asta, Da, exista, insa, nu trebuie sa ne lasam afectati de ei. Trebuie sa tinem rautatea lor la distanta si sa creem un zid care sa ne protejeze. Zidul acela trebuie sa ramana curat pe partea noastra. Atunci cand ei vor arunca cu noroi si alte  mizerii, zidul se va murdari doar pe partea lor, pe partea noastra va ramane curat si nu vom vedea decat acea parte a zidului. Astfel, ei vor fi singurii afectati.

Asteptarea

           Un baiatel, Toma, cu parul asemanator castanei coapte si ochi caprui ca frunzele toamnei, statea sub un copac inflorit; astepta sa vina Liliana, colega lui de banca, asa dupa cum ii promisese. Se intelesesera sa-si scrie compunerea impreuna. Nerabdator, Tomase se plictisea de asteptare. Se uita in jur, dar nu vedea nici lucirea soarelui, nici culoarea florilor, nici seninul cerului. El nu stia ce-i asteptarea si fiecare minut care trecea facea ca obrajii sa-i semene tot mai mult cu invapaiata floare a macului. 
          - Ce nesuferit e timpul asta ! Blestemat sa fie, ca trece asa de incet !
          Batranul timp  probabil auzise : Dintr-un trunchi de copac aparu un omulet mic, cenusiu, cu barba lunga, in care i se incurcau picioarele, cu ochi mici, sireti, cu un coif  inalt care se termina cu canafi in varf. Apropiindu-se de banca pe care astepta Toma, il privi siret si incepu a-i vorbi:
          - Hi, hi, hi ! Bun gasit, Toma ! Nu fi amarat ! Stiu care e necazul tau. Batranul Timp, stapanul meu, ti-a auzit nemultumirea si m-a trimis sa-mi vina in ajutor. Ia acest nasturel auriu ! 
Cand ti se va parea ca timpul trece prea incet invarte nasturele spre dreapta. Timpul va zbura pana cand vei voi tu sa-l opresti. Hi, hi, hi !
         Omuletul intra din nou in trunchiul copacului, in timp ce Toma, inca neincrezator, isi privea nasturele auriu pe care nu-l avusese pana atunci la haina, ba chiar in dreptul inimii. 
          Isi aminti din nou de fetita carna, cu ochii ca vioreaua si parul ca petalele florii soarelui. Invarti, temator, nasturele auriu spre dreapta, facand o prima incercare. Si... mare ii fu mirarea, cand, langa el, o vazu pe codana aurie. 
          Privind-o, Toma se simti ca un trandafir in bataia soarelui la amiaza. "Ce-ar fi s-o trag de codite ?" gandi el, ca dovada ca fetita ii era draga. "Cand vom fi mai mari, oare tot impreuna vom fi ?" se mai intreba el, fara a lua mana de pe nasture.
           Plin de neastampar, mai invarti putin nasturele si vazu un tanar frumos, cu ochii ghidusi. Se plimba pe o alee cu trandafiri, tinand-o de mana pe Zana Zanelor - cu parul de aer - dar zana nu era alta decat Liliana, o fetiscana blonda, cu ochii ca azurul cerului ; vorba aceea, ochii albastri ca seninul te imbata precum vinul ! 
          Fiindu-i pusa curiozitatea la incercare, Toma invarti din nou nasturele auriu, gandindu-se : "Ce bine ar fi ca Liliana sa-mi fie mireasa !" Nu-si termina bine gandul, ca se si trezi imbratisandu-si sotia, care clipea sfioasa sub voalul alb, straveziu, tesut parca din fir de paianjen, in timp ce fluierele si viorile cantau viers de dor , luandu-se la incercare cu privighetorile. Dar dorul de a sti cat mai mult nu-l lasa in pace, asa ca Toma invarti in continuare nasturele si vazu o casa care zambea in soare si liniste. Mai invarti putin nasturele si casa se umplu de larma copiilor...
          Dorinta lui nestapanita de-a invarti nasturele purtator de taine nu-l parasea ; dimpotriva, se aprindea mereu.
          ...Si iata-l, batran, intr-un fotoliu, pe terasa casei pierduta printre pomii incarcati de roadele toamnei, urmarind pasarile cerului, in timp ce reumatismele il chinuiau cumplit.
          - Ce frumoase erau clipele tineretii ! Si ce repede au trecut ! Nici n-am apucat bine sa ma bucur de fiecare ceas frumos din viata mea ! Pacat ar fi sa nu mai vad florile multicolore in care se prind florile curcubeului, sau sa nu mai vad cum rasare soarele ! Si sa nu mai aud ciripitul vesel al pasarerelor !... Cat de rau imi pare c-am trecut prin viata atat de usor si repede !...
          Tremurand, simtindu-si sfarsitul aproape, incepu sa-si dea seama cat de mult inseamna sa stii  sa astepti. Asteptarea e ca o floare ! Daca o pui in glastra si ai rabdare sa infloreasca te bucuri, apoi, ori de cate ori se naste un nou boboc, fiecare avand alt parfum, alta culoare. Cum doresc copiii sa zburde prin anii copilariei, si cand ar dori, batrani fiind, sa se intoarca din nou la varsta dintai, mult prea tarziu !...
          Niciodata nu intelesese Toma cat de frumos este sa astepti ! Orice ! Sa stii ca mai tarziu va sosi si clipa cea asteptata, cand vei putea sa te bucuri...
          Privind in gol, spre Soare-apune, Toma ramase trist si descumpanit. Deodata, ii strafulgera  prin minte un gand: 
          - Ce-ar fi sa incerce o ultima salvare? Sa invart nasturele buclucas, putin cate putin, spre stanga, isi aminti ca prin vis de intamplarea cu omuletul acela, care-i daruise nasturele fermecat, furandu-i din clipele vietii. 
         - Batrane Timp, iarta-ma pentru nesocotinta mea ! Am gresit !
          Si, cutremurandu-se din crestet pana in talpi, parca apucat de friguri, se simti invaluit intr-un abur. Minune ! Se trezi din nou sub copacul unde o astepta pe Liliana, colega lui de banca, pentru a face impreuna compunerea aceea.
         Acum, Toma invatase ce inseamna sa astepte si multumi in gand pentru asta. Auzea pasarile cantand, simtea primavara invaluindu-l si sensul asteptarii. Toate la timpul lor si cu farmecul lor !...

Aceasta poveste am citit-o cand aveam vreo 8 ani si atunci am invatat sensul asteptarii. Mereu am tinut minte ca trebuie sa pretuiesc fiecare clipa. Sper ca si pe voi sa va ajute sa intelegeti!

Drumul vietii

           

              O noua etapa...am trecut examenele vietii mele. As putea gandi ca de acum totul este aranjat, ca ma pot linisti si relaxa. Daca as gandi asa, as face parte dintre cei care stau pe margine si privesc la cei ce stralucesc. Cand ai ajuns unde ti-ai dorit, nu este momentul sa te opresti; evolutia nu are limite! Cand ai reusit sa ajungi ce ti-ai dorit, unde ti-ai dorit, trebuie sa ai grija sa te mentii acolo si, mai ales, sa devii din ce in ce mai bun, sa faci astfel incat, timpul sa lucreze in favoarea ta. Persoane fatarnice care se dadeau grijulii, imi spuneau ca nu pot eu, ca nu am sa reusesc, sau, dimpotriva, sa stau linistita, ca nu este mare lucru pentru mine. Desigur, asta m-ar fi facut sa cad in delasare. In sfarsit am castigat razboiul in cariera, nu doar o lupta, insa, trebuie acum sa mentin armonia si sa am grija sa raman eu insami. Recunosc, am o satisfactie putin parsiva cand ma uit la cei ce mi-ar fi pus piedici si chiar au incercat, atat cat au putut, cand ii vad neputinciosi in a-mi face rau. Nu, nu ii urasc, nu as irosi timp din viata mea cu ura! Pur si simplu ii las in urma. Cand imi era greu, cand imi venea sa plang (si uneori chiar o faceam), mereu Dumnezeu m-A ajuta si m-A ridica. Vreau sa va spun ca orice este posibil daca suntem buni si credem in Dumnezeu!
Sunt persoane care imi spun ca eu am muncit... Dar eu stiu ca sunt doar unealta, Dumnezeu m-A calauzit mereu! Nu as fi nimic fara EL. 
             Dragii mei, atunci cand scopul vostru este unul nobil, cand vreti sa ajungeti undeva pentru a face bine, pentru a ajuta, dar, mai ales, cand aveti incredere in Dumnezeu, veti reusi cu siguranta. EL niciodata nu va va lasa singuri. 
             Totusi, sa nu uitam ca nu se poate doar sa cerem, fara sa oferim nimic bun inapoi. Atunci cand cineva ajunge unde si-a dorit si foloseste acest lucru pentru a face rau, cu siguranta va afla ca exista si scari de coborat, nu doar de urcat.  Functia, statutul, nu trebuie sa ne schimbe, sa ne transforme in ceva ce altii vor ura. Cand oamenii buni te urasc (da, si oamenii buni pot ajunge sa urasca), atunci cu siguranta ai facut ceva foarte rau, ceva ce a ranit, a lovit. Nu imi pasa daca cei rai ma urasc, pentru ca ei oricum traiesc si se epuizeaza prin ura; raspandesc venin in jurul lor si cauta sa transforme si pe altii in ceea ce sunt ei. Pana acum cativa ani fusesem si eu prinsa in plasa unor asemenea oameni...ma iroseam urand si incercand sa inteleg de ce vor mereu sa-mi faca rau. Apoi, am incetat sa inteleg de ce, am inteles ca razbunarea nu e a mea si ca eu am drumul meu, de la care, daca ma abat, probabil ca niciodata nu voi mai gasi calea. Si am mers pe drumul meu. Am lasat ce era rau in urma, desi cicatricile de pe suflet inca sunt acolo, insa, esti cu adevarat puternic atunci cand poti sa te uiti la dusmanii tai fara sa iti doresti sa le intorci raul. Oricine poate face rau, mai ales gratuit, dar bine nici platiti nu ar face. Am inteles ca nu trebuie sa judec pe nimeni, ci doar sa incerc sa ajut, atat cat pot. Am inteles, de asemenea, si ca nu eu trebuie sa car povara nimanui, ca daca cineva nu vrea sa fie ajutat, nu am ce face. Ca sa ajuti pe cineva, trebuie ca acel om sa vrea sa se lase ajutat si, mai ales, sa se ajute el insusi. Am inteles ca un om bun poate deveni rau datorita durerii si am invatat sa accept oamenii asa cum sunt, pentru ca si eu sunt acceptata asa cum sunt, cu bune si cu rele. 
                De ce sa avem sufletele incarcate, sa ne sufoce ura? Sunt atat de multe lucruri cu adevarat minunate pe care DOAR DUMNEZEU NI LE OFERA. 
            Astept cu nerabdare primavara, astept sa vad pomii inflorind si intreaga natura revenind la viata. Vreau sa simt iar viata, soarele sa-mi mangaie chipul si bunatatea sa imi lumineze sufletul.

Fragment din Jurnalul Fericirii de Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989)

"Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat mult efort, in el incepe sa lucreze trufia. Cel ce slabeste, se uita cu dispret la grasi, iar cel ce s-a lasat de fumat rasuceste nasul dispretuitor, cand altul se balaceste, inca in viciul sau. Daca unul isi reprima cu sarg sexualitatea, se uita cu dispret si cu trufie catre pacatosul, care se cazneste sa scape de pacat, dar instinctul i-o ia inainte! Ceea ce reusim, ne poate spurca mai ceva decat pacatul insusi.
Ceea ce obtinem se poate sa ne dea peste cap reperele emotionale, in asa maniera, incat ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganti si zgarciti, cum succesul ne poate rasturna in abisul infricosator al patimilor sufletesti. Drumul catre iubire se ingusteaza, cand ne uitam spre ceilalti de la inaltimea vulturilor aflati in zbor. Blandetea inimii se usuca pe vrejii de dispret, de ura si de trufie, daca sufletul nu este pregatit sa primeasca reusita sa cu modestia si gratia unei flori. Tot ce reusim pentru noi si ne aduce energie este menit a se intoarce catre aceia ce se zbat, inca, in suferinta si-n pacat.
Ochii nostri nu sunt conceputi pentru dispret, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se cazneste sa iasa din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne infoia in pene, ca in mantiile statuilor, ci pentru a le transforma in dragoste, in dezvoltare si in daruire pentru cei din jur.
Daca reprimi foamea, in timp ce postesti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o sa viseze mancaruri gustoase si alese, mintea o sa simta mirosurile cele mai apetisante chiar si in somn, pentru ca, in ziua urmatoare, innebunita de frustrare, sa compenseze lipsa ei, printr-un dispret sfidator fata de cel ce nu posteste. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului si a izbanzii trufase asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia ramane trufie, iar sentimentul frustrarii o confirma.
Daca ai reusit in viata, nu te agata de nereusitele altuia, pentru a nu trezi in tine viermele cel aprig al orgoliului si patima infumurarii. Reusita este energia iubirii si a capacitatii tale de acceptare a vietii, dar ea nu ramane nemiscata, nu este ca un munte sau ca un ocean. Ingamfarea si trufia reusitei te coboara, incetul cu incetul, de pe soclul tau, caci ele deseneaza pe cerul vietii tale, evenimente specifice lor.
Slabeste, bucura-te si taci! Lasa-te de fumat, bucura-te si taci! Curata ograda ta, bucura-te de curatenie si lasa gunoiul vecinului acolo unde vecinul insusi l-a pus. Caci intre vecin si gunoiul din curte exista o relatie ascunsa, niste emotii pe care nu le cunosti, sentimente pe care nu le vei banui vreodata si cauze ce vor ramane, poate, pentru totdeauna ascunse mintii si inimii tale.
Intre omul gras si grasimea sa exista o relatie ascunsa. O intelegere. Un secret. Un sentiment neinteles. O emotie neconsumata. O dragoste respinsa. Grasimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Si, in viata noastra nu exista profesori mai severi decat viciile si incapacitatile noastre .
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart ... este un pacat si o spurcaciune, nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu..."

Sa nu regreti ...

Sa nu regreti niciodata cand iese din viata ta un om fara valoare. Sa nu te gandesti  la acel om, sa nu te intebi de ce. Desigur, inainte asigura-te ca este asa cum crezi tu, nu judeca superficial. Am inteles pe calea grea ca nu trebuie sa mai cred ca toti oamenii sunt buni in esenta lor, am invatat ca faptele ne definesc si ca vorbele sunt arme de temut de care trebuie sa ne ferim atunci cand nu vin insotite si de fapte.Am inteles acum toate astea, am inteles in aceiasi masura si ca nu trebuie sa lasam sa plece din viata noastra oamenii care ne iubesc, oamenii sinceri, oamenii pe care ii iubim. Am indepartat pe cei ce imi intunecau viata cu iluzii,  care mereu ma dezamageau, tocmai pt. ca eu credeam, alegeam sa cred ca toti oamenii sunt buni in esenta lor. Greseam amarnic...
Nu toti oamenii sunt buni, nu toti oamenii sunt rai; exista si bine si rau, si oameni buni, si oameni rai. Nu ar trebui sa ne irosim viata urand, amintindu-ne de lururile rele sau acordand atentie oamenilor rai, sau veninului ce il arunca. Viata trece atat de repede...ieri nu mai exista, azi se duce langa ieri, iar maine este o speranta, un vis, ceva ce va trece si nici nu vom observa, daca alegem sa irosim pretiosii ani sau oamenii care fac viata sa merite traita.
Cand eram copil credeam ca iubirea este cea mai puternica forta din univers; apoi am incetat sa mai cred asta si cred ca am incetat sa mai simt, sa mai traiesc. M-am trezit intr-o lume mult prea rea sa o pot accepta, sa o pot tolera, sa ma pot adapta ei. M-am ingrozit cand am inteles ca relele din realitate depaseau cu mult imaginatia mea de fetita naiva si ca nu se intampla ca in povestile cu care ma hraneam, in care totul se termina cu bine pentru cei buni. In realitate printesa nu era mereu salvata, ci ajungea in ghearele zmeului nemilos. Si am ajuns si eu, si am incercat sa fac povestea cat mai frumoasa, sa sper, sa cred. Pana cand am amortit, m-am racit si am si am simtit cum gheata pune stapanire pe inima mea. Era un timp cand incercam cu disperare sa nu mai simt nimic,sa ajung asa, amortita si rece pt. ca durerea parea insupotabila. Apoi, cand simtit ca ca spiritul meu doarme intr-un loc rece, am vrut sa simt din nou...dar nu mai reuseam. Totul era iluzie si se risipea ca fumul. Nimic nu mai avea sens si ma straduiam cu disperare sa gasesc ceva care sa ma ghideze inapoi, spre casa. Si rataceam...
Cand credeam ca am ajuns acasa, imi dadeam seama ca era inca o iluzie. Rataceam sperand ca voi gasi drumul, dar saream ca dintr-un vis in altul. Acum am inteles de ce...cred. Pentru ca nu ma pot intoarce de unde am pornit, aici greseam. Trebuie sa merg inainte, sa caut aici realitatea  pt ca trecutul e doar fum!

Daca voi cauta trecutul, ma voi invarti in cerc si mereu voi privi in urma, in loc sa vad ce este inaintea mea. Pe drum as pierde parti din mine si as fi mereu incompleta. Vreau sa ma trezesc, sa deschid ochii si sa pasesc spre realitate, chiar de nu imi place intotdeauna ce vad, dar e mai bine decat un vis ce se risipeste asemeni fumului.

Empatie sau nepasare?

Am scris de mai multe ori despre aparente si totusi, mereu pare sa ma uimeasca acest aspect la oameni. Mereu afirmam ca in orice om exista ceva bun, ca in esenta toti oamenii sunt buni.
Consider ca exista si bine si rau in om, insa, depinde carei laturi i se ofera. Acum ceva timp aveam puterea de a ierta, de a trece cu vederea si a oferi inca o sansa; acest aspect nu mai subzista acum, iar acest lucru ma protejeaza de parsivenia unora care, cred ei, pot "prosti" pe oricine. Tot ce conteaza pentru ei este sa le mearga lor bine, doar ei conteaza.
Nu pot tolera rautatea aia in forma pura, egoismul si nepasarea. Nu pot trece cu vederea cand cineva provoaca suferinta altcuiva din pura placere, ca asa considera el ca acea persoana merita, ca asa crede el ca detine controlul. Nu stiu voi, dar eu m-am saturat sa tolerez nesimtirea, egoismul si egocentrismul unora care nici macar nu au motive sa se iubeasca asa mult, drept dovada fiind faptul ca nimeni nu ii iubeste. Oameni fara valoare care cred ca totul li se cuvine, ca sunt mai importanti decat altii si orice ar face, au in vizor exclusiv propriile interese si dorinte meschine, fara sa le pese de impactul actiunii lor asupra altor persoane.
Nu spun ca nu ar trebui sa ne cautam propriul bine, sa ne iubim pe noi insine, insa, trebuie sa tinem cont si de faptul ca, ceea ce facem, nu ar trebui sa afecteze alte persoane: ai dreptul sa faci ce vrei, atata vreme cat nu incalci dreptul altcuiva".
Mereu am spus ca persoanele rele, care cauta mereu sa ne afecteze cumva, trebuie tinute la distanta si astfel, viata noastra se va imbunatati simtitor. Uneori insa, nu imi ascult propriul sfat si atunci efectele nu intarzie sa apara. Aceste persoane sunt alunecoase, lingusitoare, mereu cauta sa spuna ce stiu ca ai nevoie sa auzi, mereu plang si isi cer iertare, spunand ca in viata lor nu si-au cerut iertare, dar ca tu esti altceva. Mereu incearca sa te faca sa te simti important, sa crezi ca doar pentru tine au facut ceva diferit, ca doar tu contezi. Si, mai ales, duc orice gest al lor de rahat la rang de eroism. In realitate, ei cam mentin aceiasi vrajeala, pe care o adapteaza in functie de "victima". Isi lauda "victoriile" in gura mare, murdareste imaginea "victimei" si traieste intr-o lume iluzorie in care el este regele si castiga orice lupta duce...in realitate, a pierdut demult razboiul.

Radacina iubirii

"Gandurile si oamenii se schimba tot timpul. Iubirea care dureaza nu o poti gasi niciodata in exterior. Adevarata dragoste este dragostea pentru tine insati. Aceasta este cea care nu dispare niciodata. Indragosteste-te de tine, si astfel vei obtine iubirea pentru totdeauna. Cand ajungi sa gasesti iubirea in tine, vei realiza ca esti iubit intotdeauna, independent de toate relatiile pe care le vei avea vreodata."

Sa fie oare asa?

ILUZII

O sa vorbesc azi despre oamenii aceia slabi care au nevoie sa straluceasca si nu o pot face decat prin a manipula pe altii. Tocmai pt. ca puterea lor vine de la cei ce ii admira si urmeaza. Astfel de oameni ajung ca un drog, ii fac pe multi sa le urmeze dorintele, trairile, testele, incercarile...lucru care de multe ori nu este bine, tocmai pt. ca multe lucruri tin de fiecare om in parte; totul e relativ. Am vazut recent cum cineva incerca sa influenteze alte persoane sa traiasca dupa un tipar facut de el, dupa un tipar de care el avea nevoie. Am vazut cum incerca sa controleze mintea altora trimitand mesaje subliminale precum ca, daca ar face altfel, ar fi niste ratati, ar pierde ceva valoros... Nimic mai fals!
De fapt el este un om slab, frustrat, care incearca mereu sa fie in centrul atentiei, care vrea sa traiasca si, cumva, vrea sa impuna altora sa traiasca la fel ca el. Nu are capacitatea de a simti viata, de a fi fericit sau de a face ceva singur. Nu ar fi o problema daca acel om ar incerca sa alunge tristetea, sa elimine depresia, daca ar sustine pe cei care nu mai pot inainta, daca ar ridica pe cei pe care viata i-a doborat, dar el nu face asta. El spune altora ca sunt jos, ca sigur se recunosc in spusele lui, ca si ei sunt unde este el. Eronat! Nu este el un tipar universal. O persoana draga mie s-a lasat influentata de acel om si am vazut ca ii schimbase starea, ii indusese dorinte non-sens si o supusese unori riscuri inutile, implementandu-i in creier ca si ea trebuie sa traiasca precum o face el, asta fiind calea sigura spre reusita. Era trista si neajutorata, credea ca a esuat tocmai ca nu se tinuse de o promisiune la care el a fortat-o sa o faca, chiar daca doar prin "sugestii bine intentionate". Sa nu uitam ca "drumul spre iad este pavat cu intentii bune". Ea nu intelegea ca nu isi incalca promisiunea, ci doar da dovada control si maturizare emotionala, cand vede ca ceva este gresit si intelege sa renunte, astfel evitand sa aiba parte de un eveniment nedorit. Din pacate multi dau dovada de o lipsa totala asupra riscului si prevederii, ajungand pe drumuri cu sens unic, poduri ce se termina si la capat ii asteapta doar abis. Nu dati niciunui om puterea sa va controleze mintea, voi stiti mai bine ce aveti nevoie. Ascultati un sfat de la cei care va iubesc, de la familie, dar si acel sfat, treceti-l printr-un filtru al mintii si vedeti daca este ceea ce aveati nevoie pt a gasi raspunsul, sau adaptati-l la nevoile voastre. Chiar si ei pot gresi, desi au cele mai bune intentii. Intr-un final, voi stiti mai bine ce va ajuta si ce va face rau. De cele mai multe ori judecata poate fi intunecata de ura, de nervi, de ambitie prosteasca sau chiar de impulsul de moment. Uneori este de-ajuns o clipa pt. a pierde ceva pretios. Nu spun ca mereu trebuie sa analizam orice, sa ne concentram doar pe a vedea daca facem ce e bine, ci spun doar sa avem grija de noi, sa nu asteptam ca altii sa o faca pt. noi. Sa fim mereu sinceri, mai ales cu noi insine, pt. ca, putem minti pe oricine, dar nu si pe noi insine. Si daca o vom face, vom trai ceva ireal, ca un vis din care ne vom trezi si vom constata cu durere ca realitatea este tot acolo si va trebui acceptatata intr-un final. Un sfat bun este acela care ti se potriveste tie, situatiei tale, care ofera o solutie. Esti propriul tau erou!

Tacere...

Azi as vrea sa vorbesc despre oamenii puternici. Acei oameni care lasa impresia de indistructibili, acei oameni care niciodata nu isi arata slabiciunile, sau fac totul sa le mascheze si chiar reusesc de cele mai multe ori. Acei oameni care, inchisi in imaginea lor de indistructibili, refuza sa-si descarce sufletul, sa planga pe umarul cuiva, preferand sa sufere, ascunsi in intuneric. Atunci cand incearca sa arate ca si ei sunt oameni, sunt priviti cu mirare, cu repulsie, pt. ca toti s-au obisnuit ca ei sa fie cei puternici, cei care sustin pe altii, iar cand nu mai au de oferit, sunt dati la o parte. Oare nu fiecare ar trebui sa fie tratat asa cum trateaza? Eu cred in reciprocitate, cred ca nu poti cere ceva fara sa oferi ceva in schimb, nu poti cere mereu, asteptand doar sa primesti.
Temeri avem toti, dar conteaza cum alegem sa actionam .
Diferenta dintre oamenii puternici si oamenii slabi este ca oamenii puternici nu lasa temerile sa ii opreasca, merg mai departe si sfideaza frica, pe cand oamenii slabi se opresc, se ascund sau fug.
Asadar, cat de greu este sa zambesti atunci cand durerea te innebuneste, cat de greu este ca, dupa ce cazi, sa te ridici zambind, sa pleci mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi te-ai ranit in cadere (aici ma exprim metaforic). Cat de greu este sa nu intorci lovitura, ci doar sa incerci sa parezi loviturile, stiind ca cel ce te loveste o face din frustrare, invidie, dar tot sa nu vrei sa-l ranesti?
Acei oameni puternici plang in intuneric, nevazuti...chiar de le plange doar inima.
Cat de des incercam sa vedem in adancul sufletului cuiva? De ce mereu cautam scuze pentru greselile noastre si condamnam pe altii?
Acei oameni sunt condamnati la tacere, dar ei mereu au o vorba buna pentru altii...

Povestea unui inger

Un inger a venit pe pamant, necunoscand ce se ascunde in noapte, nestiind ce inseamnau intunericul si raul. Auzise despre frumusetea pamantului, despre iubirea dintre oameni, de apus si luna, dar nimeni nu ii povestise si de relele ce zac in aceasta lume. Asadar, a coborat pe un curcubeu, dornic sa vada ce mistere se ascund pe pamant. Aici, un om misel l-a ispitit sa ramana promitandu-i iubirea in schimbul raiul. I-a oferit ceva ce semana cu iubirea, dar ingerul era atat de naiv si dornic sa iubeasca, incat a crezut tot ce-i spunea omul lingusitor, mincinos si slab. A crezut si l-a lasat sa-i taie aripile, sa-l doboare, sa-l murdareasca si sa-l inchida intr-un loc intunecos si rece. Omul a dus ingerul la familia lui, la cei care asteptau insetati sa-i soarba viata. Acolo, toti au sarit pe el, ca niste fiare, sorbind putin cate putin viata din el. Uneori, il mai lasau sa-si revina pt. ca apoi, iar sa-l devoreze. Ingerul, din ce in ce mai distrus, mai slabit, cerea indurare, mila, de la omul care il pacalise. Il ruga, fie sa-l iubeasca, fie sa-l elibereze, chiar de aripile ii erau taiate. Omul ii spunea ca nu il poate lasa sa plece pt. ca il iubeste si ii promitea ca nu va mai lasa pe nimeni sa-i faca rau. Ii jura, ii promitea, dar nimic nu schimba. Se hranea cu viata ingerului, il ducea si la ceilalti oameni care il secau de viata, il supuneau la chinuri greu de suportat. Pe zi ce trece ingerul isi pierdea frumusetea, se usca, se distrugea. Intr-o zi, a ajuns la capatul puterilor; a mai cerut inca o data indurare, strigand la omul pe care il iubea sa nu il lase sa moara. Omul iubit de inger insa, nu auzea, nu ii pasa, nu facea nimic sa-l salveze. Si ingerul a murit... si a ajuns in iad, unde erau doar demoni si nu era pic de lumina; doar foc si intuneric. Dar el voia sa iasa de acolo, sa revina pe pamant, stia ca in cer nu se mai putea intoarce, pt. ca lasase tot pt. iubirea unui om si ramasese fara aripi. Demoni de tot felul il urmareau sa-l prinda si sa-l chinuie iar el fugea mereu, se ascundea. Dupa un timp, de atata teama si lupta, a inceput sa se transforme, sa se asemene cu demonii. Facea asta pentru a nu mai fi atacat, pentru a putea supravietui printre ei, si stia totodata ca singura modalitate de a iesi din iad, este sa adauge fiintei lui o latura demonica, luand aripile de acolo si zburand inapoi spre pamant. Acum avea aripi, era iar frumos, dar avea o frumusete ispititoare, amagitoare, completata cumva de privirea de inger in care ardea focul iadului. Nu mai seamna cu cel care era cand a venit prima oara pe pamant. S-a intors puternic si crud, dornic de rabunare. S-a intors catre omul mincinos pe care il iubise si l-a facut sa simta si el chinurile, neputinta. Ar fi vrut sa-l distruga si sa-l lase sa moara in chinuri, cum patise si el, dar ingerul din el inca il iubea si inca pastrase bunatatea si mila. L-a chinuit un timp, apoi a vrut sa lase razbunarea. Ceilalti oameni care il ucisesera sufereau, plateau pt tot ce facusera, afundandu-se in propriul lor iad. Ingerul-demon incerca sa renunte la invelisul demonic, dar si-a dat seama ca devenise parte din el si doar asa era complet, doar asa putea supravietui pe pamant, unde e si bine si rau.Omul ii reprosa ingerului-demon ca e rau si nemilos si ca s-a schimbat, dar acesta raspundea zambind nepasator: "tu m-ai luat prizonier, m-ai inchis, torturat, si m-ai trimis in iad. Sunt ceea ce m-ai obligat sa devin! Daca nu stii sa iubesti, atunci sa te temi de mine!" Omul nu putea renuta la ingerul-demon pt. ca egoismul si rautatea nu ii permiteau sa-l lase sa fie fericit si liber. Devenise dependent de el si uneori mai incerca sa-i fure din viata, dar atunci era trantit la pamant si lovit, neanvand de-ales decat sa se supuna celui pe care il chinuise candva. Ingerul-demon se pregatea sa plece departe de oamenii acestia si sa incerce sa scoata la suprafata latura lui buna, sa incerce iar sa iubeasca si sa fie fericit. Acum avea aripi, frumusete, putere de lupta, bunatate si rautate, si nici un om sau demon nu mai putea sa-l ingenunchieze. Si a inteles ca ceea ce devenise ii permitea sa lupte si sa apere alti ingeri sau oameni de ispita si minciuna oamenilor rai, sa evite ca altii sa aiba parte de o tranformare ca a lui, sa ii ajute sa se apere fara a-si pata sufletele sau a-si pierde aripile.

Gheata...

Imi place sa studiez oamenii, sa le observ reactiile, sa le vad dedesubturile caracterului. Pana si pe mine ma auto-analizez si, uneori, ma sperii. Majoritatea oamenilor se tem de singuratate; de fapt, cred ca asta e cea mai mare teama a omenirii. Multi fac compromisuri si accepta lucruri de netolerat de teama ca ar putea ramane singuri. Mai sunt si unii care cred ca totul li se cuvine si ca mereu vor avea de unde alege, iar aceia fug de atasamente. Desigur, sa nu-i uitam pe cei cu principii sanatoase, de la care nu fac derogare si prefera sa plece mai departe decat sa stea langa cineva care nu merita.
Admir acele persoane care pleaca mai departe si nu regreta!
Uneori avem tendinta de a judeca pe cineva in functie de noi, mereu cautam sa aruncam vina pe altcineva si sa ne mintim ca noi suntem "baietii buni".
Cat de des ne facem o autoanaliza, cat de des ne uitam si la noi insine?
Poate am fi mai toleranti daca am realiza faptul ca si noi gresim, si noi ne inselam, si noi avem defecte. Cat de greu este sa fim obiectivi?
Si oare ce ii determina pe oameni sa se schimbe, sa fuga de ceea ce e mai pretios pe lume: iubirea?!
Ce durere i-a facut sa se teama atat de tare, incat, decat sa riste a suferi, prefera sa-si tina inima amortita?
Vazusem intr-un film o legenda, conform careia se credea ca mai demult oamenii aveau 2 capete, patru maini, 4 picioare si un singur suflet. Apoi, au fost trimise fulgere care i-au despicat in doua, astfel, fiecare om a ramas cu un singur cap, doua maini si doua picioare, insa...o jumatate de suflet. Si de atunci, fiecare cutreiera lumea pt. a-si gasi jumatatea de suflet. Si nu se simt intregi pana ce o gasesc. M-a amuzat ideea, dar am stat si m-am gandit la un prieten al meu care este nefericit mereu pt. ca nu are iubire. Are o cariera, are situatie buna, dar a spus ca el tot ce vrea este iubire, o familie a lui. Un familist convins...
Eu nu intelegeam, mi se parea ridicol sa simta lipsa cuiva, cand are parinti, cariera, prieteni.
Eu nu puteam vedea decat cariera, pt. mine era tot ce conta, uitand de oamenii de langa mine.
Si, uneori, cand vorbesc cu el, ma gandesc eu ca poate legenda aia o avea ceva adevarat. Si ma mai gandesc si ca oamenii ca el mentin puritatea acestei lumi, in timp ce, cei ca mine o fac sa para rece.
Dece am vorbit despre asta, desi pare ceva fara sens? Nu stiu, cred ca incerc sa exprim ceva si nu reusesc prea bine. Cred ca incerc sa-mi reprosez mie insami ceva...

Liniste...

Revin, dupa o perioada lunga in care nu am mai avut nimic de spus... Este o dimineata frumoasa, insorita, cum e normal in august. Am o stare de bine, de liniste...

Am avut multe de facut, mintea mea a fost permanent ocupata si suprasolicitata, cu momente din care nu stiam cum si cand voi reusi sa ies. Acum insa, a venit o perioada mai linistita, cel putin pana la sfarsitul lunii.
Sunt atatea lucruri simple care ne aduc fericirea, atat de multe mici bucurii care ne fac sa simtim ca traim...noi insa, le ignoram destul de des. Rasaritul soarelui intr-o dimineata de vara, greierii care se aud seara cantand, ce poate fi mai frumos?
Oamenii cauta locatii cat mai spectaculoase in care sa mearga, dar eu cred ca cel mai important lucru este compania; cu persoana potrivita langa tine, orice loc devine magnific.
Decat sa plec cu cineva doar pt. ca ma duce in nu stiu ce locatie magnifica, scumpa, mai bine stau cu cineva care chiar imi place pe o banca, in parc.
Anii vor trece si in timp rezista doar calitatea. Daca ne axam pe lucruri trecatoare, ajungem mai tarziu sa realizam ca totul s-a risipit ca un fum. Bucurati-va de timp, bucurati-va de tot ce aveti, ca maine nu se stie ce se pierde si nu lasati sa simtiti ca ati avut ceva ce nu ati stiut sa apreciati!
Mama imi spune uneori ca nu stie unde au fugit anii, ca parca acum era copil. parca totul a fost un vis, uneori spera sa se trezeasca si sa fie iar copil, alaturi de parintii si fratii care acum, in aceasta realitate, nu mai exista. Se uita la mine si i se pare incredibil ca ea are copii care, sunt oameni maturi. Uneori parca nu poate accepta realitatea, trecerea anilor si apropierea batranetii inevitabile pt. toti. Din fericire noi suntem un motiv de mandrie pt. parinti, dar ma gandesc ce groaznic poate fi pt. acei parinti care si-au dedicat viata copiilor care au ajuns ceva de care se rusineaza. Cei care si-au pus atatea sperante in copii si acestia au ales sa-i dezamageasca, sa-i renege, sa-i insele, sa-i lase pe drumuri. Dar, sa ne bucuram de prezent, de ce avem si sa speram ca viitorul va fi luminos!

Nu esti invins decat daca refuzi lupta

Recent, am cunoscut inca o persoana care m-a uimit intr-un mod neplacut, aratandu-mi inca o data ca unii oameni nu au limita cand vine vorba de rautate si egoism. Si totusi, desi cunosc mereu asfel de persoane, desi mereu vad o lume meschina si egoista in care nu este loc de bunatate si de intelegere, tot nu imi pierd entuziasmul. Este lumea pe care eu am ales-o, profesia care ma face sa ma simt implinita, iar lupta care se da mereu e ceva necesar. Ce scriu eu pe acest blog aproape a devenit ca un jurnal al meu, desi un jurnal e ceva intim, ceva ce nu arati nimanui. Si totusi...vreau ca altii sa inteleaga, sa vada si din alt punct de vedere lucrurile. Mai multe persoane mi-au spus ca nu ar suporta viata asta, mediul si provocarile si ar renunta.
De ce as renunta? Nimic bun nu se obtine fara munca, fara lupta. Comoditatea nu duce la implinire, calea cea mai usoara nu duce la destinatie. Cand va e mai greu, atunci sa va ganditi ca daca altul poate, si voi puteti. De ce sa va resemnati, de ce sa ramaneti in urma, sa priviti spre altii care merg mai departe si sa aruncati vina pe situatii, oameni si hazard?
Mereu cautam scuze pt. esecurile noastre, mereu altcineva e de vina cand ceva nu merge bine.
Ce tot ne ascundem in spatele unor scuze jalnice? Daca nu suntem in stare sa facem ceva, e din vina noastra, ca nu am muncit destul de mult, nu am depus destul efort, nu am acordat importanta cuvenita. La naiba, m-am saturat de oameni resemnati care mereu se vad neindreptatiti, mereu cred ca ei au fost defavorizati, ca altii au avut anumite avantaje. Sa luam exemplul unui jucator de fotbal. Un jucator care are talent poate fi intrecut de un alt jucator care nu are acel talent, dar ii place si isi da sufletul in teren. Cel care munceste mult sa faca performanta, il va intrece pe unul care, desi e foarte talentat, este lenes si asteapta ca totul sa-i vina de la sine. Asa si in viata: poate nu esti cel mai talentat, cel mai inzestrat, insa, cu multa munca, cu multa ambitie si indarjire, poti fi printre cei mai buni. Ma intreba un amic, acum cateva ore, daca lumea asta e chiar atat de murdara pe cat pare... i-am raspuns ca, daca stai sa privesti in jos, la gunoaie, uiti sa te bucuri de albastrul cerului, de soare, de tot ce e pur. Desigur, trebuie pastrat si contactul cu realitatea, acele gunoaie trebuie stranse si inlaturate (cele ce pot fi stranse), sau ocolite (cele ce nu pot fi stranse). Ma intreba daca poate avea incredere in mine (referindu-se la profesia mea, in care oamenii nu au incredere). M-a amuzat intrebarea si am zis ca asta e culmea naivitatii, ca faptele, situatiile ii arata daca poate sau nu sa aiba incredere, ca vorbele se pierd in vant. I-am spus sa aiba incredere doar in Dumnezeu, iar cand vine vorba de oameni, sa lase totusi un semn de intrebare; nu de alta, dar sa nu aiba un soc atunci cand va vedea ca mereu e loc de mai rau...sau, de mai bine, iar mintea umana este atat de complexa si imprevizibila...
Daca plangi pentru ca a apus soarele, lacrimile tale te vor impiedica sa vezi stelele. Pentru ca raul sa triumfe, nu trebuie decat ca oamenii buni sa nu faca nimic.

Aparente

Am citit articole de pe blogul meu cuiva din familie, cuiva apropiat. Am afirmat ca sunt scrise de un psiholog, de un barbat. Ciudat efectul: l-a impresionat la maxim, a intrebat cine e "tipul". Daca ar fi stiut ca sunt articolele mele, sigur nu ar fi avut reactia asta. Poate si pt. ca nu poate accepta ca o "tipa" sa-i dea lectii de viata, poate ca e nici eu nu sunt deschisa fata de persoanele de langa mine, mereu ascult pe altii, dar mult prea rar las sa se "vada" ceva la mine...aproape niciodata. Nu obisnuiesc sa ma plang, nu se stie ca mi-e rau decat atunci cand nu mai pot sta pe picioare. Doar aici, pe blogul meu, ma fac "vazuta" asa cum sunt. Oricum, faptul ca sunt tanara si faptul ca sunt femeie poate slabi increderea unora, in ceea ce priveste experienta mea de viata si capacitatea de a da niste sfaturi utile, de a impartasi din experienta mea, din ce mi s-a intamplat, din ce am vazut si din ce am invatat. Oare dece l-a impresionat atat de mult ce a scris "tipul" asta? Nu stiu exact care ar fi fost reactia daca stia ca eu am scris aceste articole, dar garantez ca nici pe departe atat de spectaculoasa si asta, datorita faptului ca nu ar fi ascultat cu adevarat. Asadar, aparentele conteaza, fac de multe ori diferenta, nu-i asa? Eu sunt complexa, greu de descifrat si fecare ma percepe in modul lui. Unii spun despre mine ca as fi un suflet mare, bun, altii spun ca as fi nemilosa, rece, dura. Si totusi....sunt si ma schimb in functie de oameni, de situatii. Adaptarea este tot o forma de inteligenta si eu, din fericire, ma pot adapta cu usurinta situatiilor, oamenilor. Nu suport sa vad acei oameni care fac rau din pura placere, care fac un rau gratuit, dar pt a face un bine trebuie platiti si de multe ori nici platiti nu l-ar face cum trebuie. Dece as fi la fel cu toti? Trebuie sa existe trepte de valori, trebuie sa apreciem bunatatea si onoarea, oamenii care fac cinste rasei umane. Eu sunt de parere ca rar poti face pe cineva rau sa fie bun, doar pt. ca nu-i intorci raul facut, ba din contra: il tratezi cu bunatate. Eu cred ca pana nu simte si el ce a simtit celalalt, pana nu a fost in "pantofii lui", nu se va opri. Iar daca nici asta nu-l opreste, atunci face parte dintre cei fara speranta. Faptele noastre ne definesc, spun cine suntem. De ce sa facem un rau, sa provocam voit o suferinta, cand putem aduce un zambet pe chipul cuiva? Am mai citit undeva ca "pt. ca raul sa triumfe trebuie doar ca oamenii buni sa nu faca nimic", ceea ce arata ca multe difera, in functie de situatie. Suntem doar un fir de nisip in desert...cum de nu intelegem ca ce oferim este ceea ce vom primi?
Trebuie sa ne cunoastem limitele pt. a le accepta sau pt. a le depasi; de vointa noastra depinde ce alegem.
Deseori se spune ca trebuie sa uitam trecutul. Oare? Eu cred ca atunci cand uitam trecutul, riscam sa repetam greselile. Trecutul este ceva cu care trebuie sa invatam sa traim, sa ni-l asumam, sa-l facem sa lucreze pt. noi, nu impotriva noastra. Nu trebuie sa-l lasam sa ne controleze/acapareze viata, dar nici sa bagam capul in nisip, precum strutul.

Cea mai tare generatie

Noi, cei care suntem nascuti la inceputul anilor 65-89,
vedem acum in anul 2011 cum casa parintilor nostri este de
50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si
realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur
de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici
despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala,
pentru ca asta insemna ceva o data.

Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea" , "Castel",
"Ratele si "vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinsea",
"Sticluta cu otrava", "Pac Pac", "Hotii si vardistii",
ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai",

ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care
am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa
ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa), primii care am
vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete
audio si le-am inlocuit cu CD-uri.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci
de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma
era deja lider de gasca.

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste
grile la admitere.

Am sorbit din ochi „Sclava Isaura”, „Beverly Hills”,
”Melrose Place”, „Twin Peaks”, „Dallas” .. si cine zice ca
nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si
abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum.
Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si
clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care
turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv
bun sa nu mergem la scoala.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ
Bobo si Michael Jackson, Backstreet Boys si Take That,
si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc
fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii,
dar toti dansam!

Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit
atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen
50 Cent si Britney Spears.

Am citit "Licurici", "Pif", Ciresarii,
si am baut Cico si Zmeurata si
ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele
sucuri "de la TEC" fara sa ne fie teama ca "au prea multe
E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla
de suc fara teama de virusi.

Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am
descoperit internetul.

Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara,
noi nu aveam dolby surround system,
… taceam toti ca sa auzim actiunea filmului,
nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri tetris
de care ne plictiseam la o luna dupa ce le
cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita",
sau "Flori, fete sau baieti", sau "Adevar sau Provocare",
sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura"
pe cine "iubeam"..

Noi suntem cei care inca au mai "cerut
prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex",
care dadeam cu banul care sa intre in farmacie
sa cumpere prezervative, pe care apoi
sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul
colegilor sau a trecatorilor pe strada,
care am completat mii de oracole, sperand
ca persoana iubita va citi acolo unde scrie
"De cine iti place?" ca ne place de el/ea.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca
noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere,
nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi
bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut
pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii,
nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii
si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate
lipide si glucide mancam.

Parintii nostri nu au "child proof the house", ne-au trimis
sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un
pachet de tigari de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost
martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras
la bancuri cu Bula nu la Mondenii, noi am fost primii care
au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei
care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de
"first-timers" ...

Daca citesti si ai cazut macar un pic in melancolie,
inseamna ca au insemnat ceva pentru tine toate acestea !

Ultima generatie ...dar si prima ;)

Multumesc celui care a scris aceste randuri; ne-a oferit o "calatorie in timp".

Monstrul din vis

Se intampla uneori, unora, sa devina ceea ce ei urasc mai mult. Sa faca ceea ce nu credeau ca vor face niciodata si ani la rand au "condamnat" pe altii pentru acele lucruri. Au toleranta zero pentru acele lucruri, nu pot accepta sau intelege motivele pentru care cineva ar face asa ceva, si totusi, mai devreme sau mai tarziu, fara sa-si dea seama macar, ajung ceea ce urau mai mult.
Dar se pot opri acele persoane? Sau atunci cand realizeaza ce au devenit, "monstrul" face deja parte din fiinta lor?
Mi s-a intamplat sa mi se spuna ca m-am schimbat, ca sunt rece si dura, neanduplecata; ca nu mai sunt fata aceea dulce, sensibila si amabila care eram.
Poate...si totusi, trebuia sa ma adaptez. Incerc sa pastrez ceea ce sunt, sa nu ma schimb, doar sa evoluez; si totusi...si asta presupune o transformare, intr-o anumita masura. Intamplarile din viata ne modeleaza si ne adapteaza sau inadapteaza.
Consider ca alegerile pe care le facem ne decid soarta, in mare parte. Sunt si situatii cand nu avem de-ales. Am invatat ca un om nu are dreptul sa priveasca pe altul de sus decat atunci cand ii da mana sa se ridice...dar cati dau cuiva "mana sa se ridice"?
Cand, cel mai adesea vezi oameni care incearca sa "doboare", sa "calce" pe cineva . Nu se mai gandesc la JUSTITIA DIVINA, cred ca totul incepe si se termina aici. De fapt...nu mai cred in nimic, bajbaie intr-o bezna in care se afunda din ce in ce mai mult, fara sa-si dea seama ca singura salvare este Dumnezeu. Totul e trecator aici, iar ceea ce conteaza este familia, oamenii care fac parte din sufletul tau.Aici e doar...un ritual de trecere!

Razboiul cu tine insuti

Este noapte...nu pot dormi. Peste cateva ore ma asteapta ceva important. Am avut o zi grea, o zi in care a trebuit sa infrunt pe cineva dar, mai ales, sa ma infrunt pe mine insami. Am pus la punct pe cineva care nu stia sa respecte. L-am facut sa inteleaga ca nu am nevoie sa lucrez cu oameni de proasta calitate, indiferent de avantajele financiare. Caracterul omului este foarte important pt. mine si asta nu se poate cumpara cu bani. Oricum, sunt multumita de viata mea, sunt facuta pt. lupta si nu ma sperie provocarile. Mi-am ales o profesie care mereu ofera provocari, care necesita o continua lupta. Mereu voi intalni oameni cu un caracter ce lasa mult de dorit, dar nu ii voi lasa sa ma schimbe. Fie lumea cat de rea, eu voi ramane mereu EU! Sper ca oamenii buni sa ii schimbe pe cei rai, desi, de cele mai multe ori, e invers. Ganduri rebele si in tot felul de nuante imi tin mintea ocupata. Am senzatia ca am 1000 de intrebari si prea putine raspunsuri. In toti anii, ceva a fost mereu in viata mea: singuratatea! Nu intelegeti gresit, am familie, iubit, ies cu amici, colegi...nimeni nu ar crede ca pot simti singuratatea. Insa, ea este acolo, in sufletul meu si isi face simtita prezenta. Nici macar nu stiu daca ma deranjeaza, uneori eu o caut. O prietena imi spune ca ea are nevoie de oameni, de sustinere, altfel nu poate reusi. Imi spune ca ea nu e ca mine, ea nu poate trai si lupta singura, ca mine. Uneori as vrea sa nu mai simt singuratatea, sa mai lupte si altcineva pt. mine, sa ma pot odihni... Alteori insa, ma simt bine asa. Dar, oricum ar fi, imi duc luptele cu aceiasi iscusinta si sete de izbanda. Poate intr-o zi nu voi mai simti ca lipseste ceva, poate....sau poate ca asa trebuie sa fie pt. ca asa cere "balanta", altfel ar inclina prea mult spre fericire. Sau poate nu am facut mereu alegerile potrivite si in viata totul are consecinte. Oricum ar fi, stiu ca mereu am facut tot ce am putut, tot ce am considerat ca e necesar. Nu am fugit niciodata de lupta, chiar de nu am luptat mereu cinstit. Oricand am ocazia sa ajut pe cineva sa isi schimbe viata in bine, sa evolueze, o fac. E atat de important sa ai pe cineva care sa iti "arate calea" atunci cand te "ratacesti". Eu nu am avut pe cineva, dar Dumnezeu nu m-A parasit niciodata, cum nu Paraseste pe nimeni. Si eu am urmat "calea", am luat aminte la ce am intalnit pe "drumul vietii" si m-am "construit", zi de zi.
"Daca vei castiga razboiul cu tine insuti, vei castiga orice lupta cu intreaga lume"

Lupta pierduta din start/lupta inutila...

Am incercat sa fac ceea ce altii considerau "pierdere de vreme"...am incercat sa ajut pe cineva care nu voia sa fie ajutat. El se simte bine acolo, unde este. Are momente cand isi doreste mai mult, cand ar vrea sa fie "cineva", cand viseaza ca e multumit de viata lui, ca e realizat. Atunci, doar atunci, isi doreste mai mult. Din pacate asta nu tine mult, ci doar pana cand se gandeste ca, pt. a realiza ceva, trebuie multa lupta; atunci ii trece si se minte singur ca poate reusi printr-o cale usoara. Imi spunea ca asteapta sa vada ce usi i se deschid...ce greseala!
Usile nu se deschid singure, trebuie sa bati la ele, sa le deschizi tu. Daca stai in fata unei usi, nu se va deschide pt. tine.
Eu insa, mereu cred in oameni, cred ca fiecare merita. Aici multi spun ca gresesc si....poate asa este.
Poate va veni o zi cand speranta mea in oameni se va epuiza, cand voi deveni egoista si inima mea va deveni de piatra. Azi, spre exemplu, simt ca acea speranta este aproape epuizata, dar sper sa-mi revin, sper sa-mi pot pastra inima calda si deschisa, chiar daca iar voi fi dezamagita vazand ca munca mea a fost in zadar.
Ce sanse aveam sa scot pe cineva dintr-un loc in care incepuse sa se simta ca intr-o groapa? Eu am zis ca am sanse mari, desi ceilalti au ras vazand ca incerc sa transform cuprul in platina. Am crezut ca daca va vedea si o alta cale, daca va vedea si o alta viata, poate va accepta sa evolueze. A fost insa ceva de suprafata, o lupta inutila, pe care se astepta sa o dau eu pt el. Eu il putea ghida, calauzi, dar nu puteam lupta in locul lui. Am vazut ca eforturile mele erau inutile, nimic nu intelegea, si asta, pt. ca nici nu se obosea sa fie atent la ce i se spunea, ce i se arata. Si azi, mi-am pierdut eu speranta, am renuntat. Dece am renuntat in loc sa duc la bun sfarsit misiunea?
Pt. ca nu luptam alaturi de el impotriva obstacolelor, ci cu el, impotriva lui insusi. El trebuia sa lupte cu demonii interiori, sa ii invinga si sa poata merge mai departe. Nu a inteles insa ca nimeni nu poate lupta in locul lui; sunt lupte pe care doar noi le putem da, lupte pe care trebuie sa le ducem la bun sfarsit pt. a putea trece mai departe, altfel stagnam.
Dupa ce vei castiga razboiul cu tine insuti, vei castiga orice lupta cu intreaga lume!