Recent, am cunoscut inca o persoana care m-a uimit intr-un mod neplacut, aratandu-mi inca o data ca unii oameni nu au limita cand vine vorba de rautate si egoism. Si totusi, desi cunosc mereu asfel de persoane, desi mereu vad o lume meschina si egoista in care nu este loc de bunatate si de intelegere, tot nu imi pierd entuziasmul. Este lumea pe care eu am ales-o, profesia care ma face sa ma simt implinita, iar lupta care se da mereu e ceva necesar. Ce scriu eu pe acest blog aproape a devenit ca un jurnal al meu, desi un jurnal e ceva intim, ceva ce nu arati nimanui. Si totusi...vreau ca altii sa inteleaga, sa vada si din alt punct de vedere lucrurile. Mai multe persoane mi-au spus ca nu ar suporta viata asta, mediul si provocarile si ar renunta.
De ce as renunta? Nimic bun nu se obtine fara munca, fara lupta. Comoditatea nu duce la implinire, calea cea mai usoara nu duce la destinatie. Cand va e mai greu, atunci sa va ganditi ca daca altul poate, si voi puteti. De ce sa va resemnati, de ce sa ramaneti in urma, sa priviti spre altii care merg mai departe si sa aruncati vina pe situatii, oameni si hazard?
Mereu cautam scuze pt. esecurile noastre, mereu altcineva e de vina cand ceva nu merge bine.
Ce tot ne ascundem in spatele unor scuze jalnice? Daca nu suntem in stare sa facem ceva, e din vina noastra, ca nu am muncit destul de mult, nu am depus destul efort, nu am acordat importanta cuvenita. La naiba, m-am saturat de oameni resemnati care mereu se vad neindreptatiti, mereu cred ca ei au fost defavorizati, ca altii au avut anumite avantaje. Sa luam exemplul unui jucator de fotbal. Un jucator care are talent poate fi intrecut de un alt jucator care nu are acel talent, dar ii place si isi da sufletul in teren. Cel care munceste mult sa faca performanta, il va intrece pe unul care, desi e foarte talentat, este lenes si asteapta ca totul sa-i vina de la sine. Asa si in viata: poate nu esti cel mai talentat, cel mai inzestrat, insa, cu multa munca, cu multa ambitie si indarjire, poti fi printre cei mai buni. Ma intreba un amic, acum cateva ore, daca lumea asta e chiar atat de murdara pe cat pare... i-am raspuns ca, daca stai sa privesti in jos, la gunoaie, uiti sa te bucuri de albastrul cerului, de soare, de tot ce e pur. Desigur, trebuie pastrat si contactul cu realitatea, acele gunoaie trebuie stranse si inlaturate (cele ce pot fi stranse), sau ocolite (cele ce nu pot fi stranse). Ma intreba daca poate avea incredere in mine (referindu-se la profesia mea, in care oamenii nu au incredere). M-a amuzat intrebarea si am zis ca asta e culmea naivitatii, ca faptele, situatiile ii arata daca poate sau nu sa aiba incredere, ca vorbele se pierd in vant. I-am spus sa aiba incredere doar in Dumnezeu, iar cand vine vorba de oameni, sa lase totusi un semn de intrebare; nu de alta, dar sa nu aiba un soc atunci cand va vedea ca mereu e loc de mai rau...sau, de mai bine, iar mintea umana este atat de complexa si imprevizibila...
Daca plangi pentru ca a apus soarele, lacrimile tale te vor impiedica sa vezi stelele. Pentru ca raul sa triumfe, nu trebuie decat ca oamenii buni sa nu faca nimic.
