Tacere...

Azi as vrea sa vorbesc despre oamenii puternici. Acei oameni care lasa impresia de indistructibili, acei oameni care niciodata nu isi arata slabiciunile, sau fac totul sa le mascheze si chiar reusesc de cele mai multe ori. Acei oameni care, inchisi in imaginea lor de indistructibili, refuza sa-si descarce sufletul, sa planga pe umarul cuiva, preferand sa sufere, ascunsi in intuneric. Atunci cand incearca sa arate ca si ei sunt oameni, sunt priviti cu mirare, cu repulsie, pt. ca toti s-au obisnuit ca ei sa fie cei puternici, cei care sustin pe altii, iar cand nu mai au de oferit, sunt dati la o parte. Oare nu fiecare ar trebui sa fie tratat asa cum trateaza? Eu cred in reciprocitate, cred ca nu poti cere ceva fara sa oferi ceva in schimb, nu poti cere mereu, asteptand doar sa primesti.
Temeri avem toti, dar conteaza cum alegem sa actionam .
Diferenta dintre oamenii puternici si oamenii slabi este ca oamenii puternici nu lasa temerile sa ii opreasca, merg mai departe si sfideaza frica, pe cand oamenii slabi se opresc, se ascund sau fug.
Asadar, cat de greu este sa zambesti atunci cand durerea te innebuneste, cat de greu este ca, dupa ce cazi, sa te ridici zambind, sa pleci mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi te-ai ranit in cadere (aici ma exprim metaforic). Cat de greu este sa nu intorci lovitura, ci doar sa incerci sa parezi loviturile, stiind ca cel ce te loveste o face din frustrare, invidie, dar tot sa nu vrei sa-l ranesti?
Acei oameni puternici plang in intuneric, nevazuti...chiar de le plange doar inima.
Cat de des incercam sa vedem in adancul sufletului cuiva? De ce mereu cautam scuze pentru greselile noastre si condamnam pe altii?
Acei oameni sunt condamnati la tacere, dar ei mereu au o vorba buna pentru altii...

Povestea unui inger

Un inger a venit pe pamant, necunoscand ce se ascunde in noapte, nestiind ce inseamnau intunericul si raul. Auzise despre frumusetea pamantului, despre iubirea dintre oameni, de apus si luna, dar nimeni nu ii povestise si de relele ce zac in aceasta lume. Asadar, a coborat pe un curcubeu, dornic sa vada ce mistere se ascund pe pamant. Aici, un om misel l-a ispitit sa ramana promitandu-i iubirea in schimbul raiul. I-a oferit ceva ce semana cu iubirea, dar ingerul era atat de naiv si dornic sa iubeasca, incat a crezut tot ce-i spunea omul lingusitor, mincinos si slab. A crezut si l-a lasat sa-i taie aripile, sa-l doboare, sa-l murdareasca si sa-l inchida intr-un loc intunecos si rece. Omul a dus ingerul la familia lui, la cei care asteptau insetati sa-i soarba viata. Acolo, toti au sarit pe el, ca niste fiare, sorbind putin cate putin viata din el. Uneori, il mai lasau sa-si revina pt. ca apoi, iar sa-l devoreze. Ingerul, din ce in ce mai distrus, mai slabit, cerea indurare, mila, de la omul care il pacalise. Il ruga, fie sa-l iubeasca, fie sa-l elibereze, chiar de aripile ii erau taiate. Omul ii spunea ca nu il poate lasa sa plece pt. ca il iubeste si ii promitea ca nu va mai lasa pe nimeni sa-i faca rau. Ii jura, ii promitea, dar nimic nu schimba. Se hranea cu viata ingerului, il ducea si la ceilalti oameni care il secau de viata, il supuneau la chinuri greu de suportat. Pe zi ce trece ingerul isi pierdea frumusetea, se usca, se distrugea. Intr-o zi, a ajuns la capatul puterilor; a mai cerut inca o data indurare, strigand la omul pe care il iubea sa nu il lase sa moara. Omul iubit de inger insa, nu auzea, nu ii pasa, nu facea nimic sa-l salveze. Si ingerul a murit... si a ajuns in iad, unde erau doar demoni si nu era pic de lumina; doar foc si intuneric. Dar el voia sa iasa de acolo, sa revina pe pamant, stia ca in cer nu se mai putea intoarce, pt. ca lasase tot pt. iubirea unui om si ramasese fara aripi. Demoni de tot felul il urmareau sa-l prinda si sa-l chinuie iar el fugea mereu, se ascundea. Dupa un timp, de atata teama si lupta, a inceput sa se transforme, sa se asemene cu demonii. Facea asta pentru a nu mai fi atacat, pentru a putea supravietui printre ei, si stia totodata ca singura modalitate de a iesi din iad, este sa adauge fiintei lui o latura demonica, luand aripile de acolo si zburand inapoi spre pamant. Acum avea aripi, era iar frumos, dar avea o frumusete ispititoare, amagitoare, completata cumva de privirea de inger in care ardea focul iadului. Nu mai seamna cu cel care era cand a venit prima oara pe pamant. S-a intors puternic si crud, dornic de rabunare. S-a intors catre omul mincinos pe care il iubise si l-a facut sa simta si el chinurile, neputinta. Ar fi vrut sa-l distruga si sa-l lase sa moara in chinuri, cum patise si el, dar ingerul din el inca il iubea si inca pastrase bunatatea si mila. L-a chinuit un timp, apoi a vrut sa lase razbunarea. Ceilalti oameni care il ucisesera sufereau, plateau pt tot ce facusera, afundandu-se in propriul lor iad. Ingerul-demon incerca sa renunte la invelisul demonic, dar si-a dat seama ca devenise parte din el si doar asa era complet, doar asa putea supravietui pe pamant, unde e si bine si rau.Omul ii reprosa ingerului-demon ca e rau si nemilos si ca s-a schimbat, dar acesta raspundea zambind nepasator: "tu m-ai luat prizonier, m-ai inchis, torturat, si m-ai trimis in iad. Sunt ceea ce m-ai obligat sa devin! Daca nu stii sa iubesti, atunci sa te temi de mine!" Omul nu putea renuta la ingerul-demon pt. ca egoismul si rautatea nu ii permiteau sa-l lase sa fie fericit si liber. Devenise dependent de el si uneori mai incerca sa-i fure din viata, dar atunci era trantit la pamant si lovit, neanvand de-ales decat sa se supuna celui pe care il chinuise candva. Ingerul-demon se pregatea sa plece departe de oamenii acestia si sa incerce sa scoata la suprafata latura lui buna, sa incerce iar sa iubeasca si sa fie fericit. Acum avea aripi, frumusete, putere de lupta, bunatate si rautate, si nici un om sau demon nu mai putea sa-l ingenunchieze. Si a inteles ca ceea ce devenise ii permitea sa lupte si sa apere alti ingeri sau oameni de ispita si minciuna oamenilor rai, sa evite ca altii sa aiba parte de o tranformare ca a lui, sa ii ajute sa se apere fara a-si pata sufletele sau a-si pierde aripile.

Gheata...

Imi place sa studiez oamenii, sa le observ reactiile, sa le vad dedesubturile caracterului. Pana si pe mine ma auto-analizez si, uneori, ma sperii. Majoritatea oamenilor se tem de singuratate; de fapt, cred ca asta e cea mai mare teama a omenirii. Multi fac compromisuri si accepta lucruri de netolerat de teama ca ar putea ramane singuri. Mai sunt si unii care cred ca totul li se cuvine si ca mereu vor avea de unde alege, iar aceia fug de atasamente. Desigur, sa nu-i uitam pe cei cu principii sanatoase, de la care nu fac derogare si prefera sa plece mai departe decat sa stea langa cineva care nu merita.
Admir acele persoane care pleaca mai departe si nu regreta!
Uneori avem tendinta de a judeca pe cineva in functie de noi, mereu cautam sa aruncam vina pe altcineva si sa ne mintim ca noi suntem "baietii buni".
Cat de des ne facem o autoanaliza, cat de des ne uitam si la noi insine?
Poate am fi mai toleranti daca am realiza faptul ca si noi gresim, si noi ne inselam, si noi avem defecte. Cat de greu este sa fim obiectivi?
Si oare ce ii determina pe oameni sa se schimbe, sa fuga de ceea ce e mai pretios pe lume: iubirea?!
Ce durere i-a facut sa se teama atat de tare, incat, decat sa riste a suferi, prefera sa-si tina inima amortita?
Vazusem intr-un film o legenda, conform careia se credea ca mai demult oamenii aveau 2 capete, patru maini, 4 picioare si un singur suflet. Apoi, au fost trimise fulgere care i-au despicat in doua, astfel, fiecare om a ramas cu un singur cap, doua maini si doua picioare, insa...o jumatate de suflet. Si de atunci, fiecare cutreiera lumea pt. a-si gasi jumatatea de suflet. Si nu se simt intregi pana ce o gasesc. M-a amuzat ideea, dar am stat si m-am gandit la un prieten al meu care este nefericit mereu pt. ca nu are iubire. Are o cariera, are situatie buna, dar a spus ca el tot ce vrea este iubire, o familie a lui. Un familist convins...
Eu nu intelegeam, mi se parea ridicol sa simta lipsa cuiva, cand are parinti, cariera, prieteni.
Eu nu puteam vedea decat cariera, pt. mine era tot ce conta, uitand de oamenii de langa mine.
Si, uneori, cand vorbesc cu el, ma gandesc eu ca poate legenda aia o avea ceva adevarat. Si ma mai gandesc si ca oamenii ca el mentin puritatea acestei lumi, in timp ce, cei ca mine o fac sa para rece.
Dece am vorbit despre asta, desi pare ceva fara sens? Nu stiu, cred ca incerc sa exprim ceva si nu reusesc prea bine. Cred ca incerc sa-mi reprosez mie insami ceva...

Liniste...

Revin, dupa o perioada lunga in care nu am mai avut nimic de spus... Este o dimineata frumoasa, insorita, cum e normal in august. Am o stare de bine, de liniste...

Am avut multe de facut, mintea mea a fost permanent ocupata si suprasolicitata, cu momente din care nu stiam cum si cand voi reusi sa ies. Acum insa, a venit o perioada mai linistita, cel putin pana la sfarsitul lunii.
Sunt atatea lucruri simple care ne aduc fericirea, atat de multe mici bucurii care ne fac sa simtim ca traim...noi insa, le ignoram destul de des. Rasaritul soarelui intr-o dimineata de vara, greierii care se aud seara cantand, ce poate fi mai frumos?
Oamenii cauta locatii cat mai spectaculoase in care sa mearga, dar eu cred ca cel mai important lucru este compania; cu persoana potrivita langa tine, orice loc devine magnific.
Decat sa plec cu cineva doar pt. ca ma duce in nu stiu ce locatie magnifica, scumpa, mai bine stau cu cineva care chiar imi place pe o banca, in parc.
Anii vor trece si in timp rezista doar calitatea. Daca ne axam pe lucruri trecatoare, ajungem mai tarziu sa realizam ca totul s-a risipit ca un fum. Bucurati-va de timp, bucurati-va de tot ce aveti, ca maine nu se stie ce se pierde si nu lasati sa simtiti ca ati avut ceva ce nu ati stiut sa apreciati!
Mama imi spune uneori ca nu stie unde au fugit anii, ca parca acum era copil. parca totul a fost un vis, uneori spera sa se trezeasca si sa fie iar copil, alaturi de parintii si fratii care acum, in aceasta realitate, nu mai exista. Se uita la mine si i se pare incredibil ca ea are copii care, sunt oameni maturi. Uneori parca nu poate accepta realitatea, trecerea anilor si apropierea batranetii inevitabile pt. toti. Din fericire noi suntem un motiv de mandrie pt. parinti, dar ma gandesc ce groaznic poate fi pt. acei parinti care si-au dedicat viata copiilor care au ajuns ceva de care se rusineaza. Cei care si-au pus atatea sperante in copii si acestia au ales sa-i dezamageasca, sa-i renege, sa-i insele, sa-i lase pe drumuri. Dar, sa ne bucuram de prezent, de ce avem si sa speram ca viitorul va fi luminos!

Nu esti invins decat daca refuzi lupta

Recent, am cunoscut inca o persoana care m-a uimit intr-un mod neplacut, aratandu-mi inca o data ca unii oameni nu au limita cand vine vorba de rautate si egoism. Si totusi, desi cunosc mereu asfel de persoane, desi mereu vad o lume meschina si egoista in care nu este loc de bunatate si de intelegere, tot nu imi pierd entuziasmul. Este lumea pe care eu am ales-o, profesia care ma face sa ma simt implinita, iar lupta care se da mereu e ceva necesar. Ce scriu eu pe acest blog aproape a devenit ca un jurnal al meu, desi un jurnal e ceva intim, ceva ce nu arati nimanui. Si totusi...vreau ca altii sa inteleaga, sa vada si din alt punct de vedere lucrurile. Mai multe persoane mi-au spus ca nu ar suporta viata asta, mediul si provocarile si ar renunta.
De ce as renunta? Nimic bun nu se obtine fara munca, fara lupta. Comoditatea nu duce la implinire, calea cea mai usoara nu duce la destinatie. Cand va e mai greu, atunci sa va ganditi ca daca altul poate, si voi puteti. De ce sa va resemnati, de ce sa ramaneti in urma, sa priviti spre altii care merg mai departe si sa aruncati vina pe situatii, oameni si hazard?
Mereu cautam scuze pt. esecurile noastre, mereu altcineva e de vina cand ceva nu merge bine.
Ce tot ne ascundem in spatele unor scuze jalnice? Daca nu suntem in stare sa facem ceva, e din vina noastra, ca nu am muncit destul de mult, nu am depus destul efort, nu am acordat importanta cuvenita. La naiba, m-am saturat de oameni resemnati care mereu se vad neindreptatiti, mereu cred ca ei au fost defavorizati, ca altii au avut anumite avantaje. Sa luam exemplul unui jucator de fotbal. Un jucator care are talent poate fi intrecut de un alt jucator care nu are acel talent, dar ii place si isi da sufletul in teren. Cel care munceste mult sa faca performanta, il va intrece pe unul care, desi e foarte talentat, este lenes si asteapta ca totul sa-i vina de la sine. Asa si in viata: poate nu esti cel mai talentat, cel mai inzestrat, insa, cu multa munca, cu multa ambitie si indarjire, poti fi printre cei mai buni. Ma intreba un amic, acum cateva ore, daca lumea asta e chiar atat de murdara pe cat pare... i-am raspuns ca, daca stai sa privesti in jos, la gunoaie, uiti sa te bucuri de albastrul cerului, de soare, de tot ce e pur. Desigur, trebuie pastrat si contactul cu realitatea, acele gunoaie trebuie stranse si inlaturate (cele ce pot fi stranse), sau ocolite (cele ce nu pot fi stranse). Ma intreba daca poate avea incredere in mine (referindu-se la profesia mea, in care oamenii nu au incredere). M-a amuzat intrebarea si am zis ca asta e culmea naivitatii, ca faptele, situatiile ii arata daca poate sau nu sa aiba incredere, ca vorbele se pierd in vant. I-am spus sa aiba incredere doar in Dumnezeu, iar cand vine vorba de oameni, sa lase totusi un semn de intrebare; nu de alta, dar sa nu aiba un soc atunci cand va vedea ca mereu e loc de mai rau...sau, de mai bine, iar mintea umana este atat de complexa si imprevizibila...
Daca plangi pentru ca a apus soarele, lacrimile tale te vor impiedica sa vezi stelele. Pentru ca raul sa triumfe, nu trebuie decat ca oamenii buni sa nu faca nimic.

Aparente

Am citit articole de pe blogul meu cuiva din familie, cuiva apropiat. Am afirmat ca sunt scrise de un psiholog, de un barbat. Ciudat efectul: l-a impresionat la maxim, a intrebat cine e "tipul". Daca ar fi stiut ca sunt articolele mele, sigur nu ar fi avut reactia asta. Poate si pt. ca nu poate accepta ca o "tipa" sa-i dea lectii de viata, poate ca e nici eu nu sunt deschisa fata de persoanele de langa mine, mereu ascult pe altii, dar mult prea rar las sa se "vada" ceva la mine...aproape niciodata. Nu obisnuiesc sa ma plang, nu se stie ca mi-e rau decat atunci cand nu mai pot sta pe picioare. Doar aici, pe blogul meu, ma fac "vazuta" asa cum sunt. Oricum, faptul ca sunt tanara si faptul ca sunt femeie poate slabi increderea unora, in ceea ce priveste experienta mea de viata si capacitatea de a da niste sfaturi utile, de a impartasi din experienta mea, din ce mi s-a intamplat, din ce am vazut si din ce am invatat. Oare dece l-a impresionat atat de mult ce a scris "tipul" asta? Nu stiu exact care ar fi fost reactia daca stia ca eu am scris aceste articole, dar garantez ca nici pe departe atat de spectaculoasa si asta, datorita faptului ca nu ar fi ascultat cu adevarat. Asadar, aparentele conteaza, fac de multe ori diferenta, nu-i asa? Eu sunt complexa, greu de descifrat si fecare ma percepe in modul lui. Unii spun despre mine ca as fi un suflet mare, bun, altii spun ca as fi nemilosa, rece, dura. Si totusi....sunt si ma schimb in functie de oameni, de situatii. Adaptarea este tot o forma de inteligenta si eu, din fericire, ma pot adapta cu usurinta situatiilor, oamenilor. Nu suport sa vad acei oameni care fac rau din pura placere, care fac un rau gratuit, dar pt a face un bine trebuie platiti si de multe ori nici platiti nu l-ar face cum trebuie. Dece as fi la fel cu toti? Trebuie sa existe trepte de valori, trebuie sa apreciem bunatatea si onoarea, oamenii care fac cinste rasei umane. Eu sunt de parere ca rar poti face pe cineva rau sa fie bun, doar pt. ca nu-i intorci raul facut, ba din contra: il tratezi cu bunatate. Eu cred ca pana nu simte si el ce a simtit celalalt, pana nu a fost in "pantofii lui", nu se va opri. Iar daca nici asta nu-l opreste, atunci face parte dintre cei fara speranta. Faptele noastre ne definesc, spun cine suntem. De ce sa facem un rau, sa provocam voit o suferinta, cand putem aduce un zambet pe chipul cuiva? Am mai citit undeva ca "pt. ca raul sa triumfe trebuie doar ca oamenii buni sa nu faca nimic", ceea ce arata ca multe difera, in functie de situatie. Suntem doar un fir de nisip in desert...cum de nu intelegem ca ce oferim este ceea ce vom primi?
Trebuie sa ne cunoastem limitele pt. a le accepta sau pt. a le depasi; de vointa noastra depinde ce alegem.
Deseori se spune ca trebuie sa uitam trecutul. Oare? Eu cred ca atunci cand uitam trecutul, riscam sa repetam greselile. Trecutul este ceva cu care trebuie sa invatam sa traim, sa ni-l asumam, sa-l facem sa lucreze pt. noi, nu impotriva noastra. Nu trebuie sa-l lasam sa ne controleze/acapareze viata, dar nici sa bagam capul in nisip, precum strutul.

Cea mai tare generatie

Noi, cei care suntem nascuti la inceputul anilor 65-89,
vedem acum in anul 2011 cum casa parintilor nostri este de
50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si
realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur
de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici
despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala,
pentru ca asta insemna ceva o data.

Suntem ultima generatie care a jucat "Ascunselea" , "Castel",
"Ratele si "vanatorii", "Tara, tara! Vrem ostasi", "Prinsea",
"Sticluta cu otrava", "Pac Pac", "Hotii si vardistii",
ultimii care au strigat "Un doi trei la perete stai",

ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care
am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa
ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa), primii care am
vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete
audio si le-am inlocuit cu CD-uri.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci
de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma
era deja lider de gasca.

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste
grile la admitere.

Am sorbit din ochi „Sclava Isaura”, „Beverly Hills”,
”Melrose Place”, „Twin Peaks”, „Dallas” .. si cine zice ca
nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si
abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum.
Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si
clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care
turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv
bun sa nu mergem la scoala.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ
Bobo si Michael Jackson, Backstreet Boys si Take That,
si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc
fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii,
dar toti dansam!

Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit
atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen
50 Cent si Britney Spears.

Am citit "Licurici", "Pif", Ciresarii,
si am baut Cico si Zmeurata si
ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele
sucuri "de la TEC" fara sa ne fie teama ca "au prea multe
E-uri", iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla
de suc fara teama de virusi.

Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am
descoperit internetul.

Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara,
noi nu aveam dolby surround system,
… taceam toti ca sa auzim actiunea filmului,
nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri tetris
de care ne plictiseam la o luna dupa ce le
cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia asteptam la chefuri sa jucam "Fantanita",
sau "Flori, fete sau baieti", sau "Adevar sau Provocare",
sau orice ne dadea un pretext sa "pupam pe gura"
pe cine "iubeam"..

Noi suntem cei care inca au mai "cerut
prietenia", care inca roseam la cuvantul "sex",
care dadeam cu banul care sa intre in farmacie
sa cumpere prezervative, pe care apoi
sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul
colegilor sau a trecatorilor pe strada,
care am completat mii de oracole, sperand
ca persoana iubita va citi acolo unde scrie
"De cine iti place?" ca ne place de el/ea.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca
noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere,
nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi
bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut
pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii,
nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii
si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate
lipide si glucide mancam.

Parintii nostri nu au "child proof the house", ne-au trimis
sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un
pachet de tigari de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost
martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras
la bancuri cu Bula nu la Mondenii, noi am fost primii care
au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei
care mai tinem minte emisiunea "Feriti-va de magarus".

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de
"first-timers" ...

Daca citesti si ai cazut macar un pic in melancolie,
inseamna ca au insemnat ceva pentru tine toate acestea !

Ultima generatie ...dar si prima ;)

Multumesc celui care a scris aceste randuri; ne-a oferit o "calatorie in timp".

Monstrul din vis

Se intampla uneori, unora, sa devina ceea ce ei urasc mai mult. Sa faca ceea ce nu credeau ca vor face niciodata si ani la rand au "condamnat" pe altii pentru acele lucruri. Au toleranta zero pentru acele lucruri, nu pot accepta sau intelege motivele pentru care cineva ar face asa ceva, si totusi, mai devreme sau mai tarziu, fara sa-si dea seama macar, ajung ceea ce urau mai mult.
Dar se pot opri acele persoane? Sau atunci cand realizeaza ce au devenit, "monstrul" face deja parte din fiinta lor?
Mi s-a intamplat sa mi se spuna ca m-am schimbat, ca sunt rece si dura, neanduplecata; ca nu mai sunt fata aceea dulce, sensibila si amabila care eram.
Poate...si totusi, trebuia sa ma adaptez. Incerc sa pastrez ceea ce sunt, sa nu ma schimb, doar sa evoluez; si totusi...si asta presupune o transformare, intr-o anumita masura. Intamplarile din viata ne modeleaza si ne adapteaza sau inadapteaza.
Consider ca alegerile pe care le facem ne decid soarta, in mare parte. Sunt si situatii cand nu avem de-ales. Am invatat ca un om nu are dreptul sa priveasca pe altul de sus decat atunci cand ii da mana sa se ridice...dar cati dau cuiva "mana sa se ridice"?
Cand, cel mai adesea vezi oameni care incearca sa "doboare", sa "calce" pe cineva . Nu se mai gandesc la JUSTITIA DIVINA, cred ca totul incepe si se termina aici. De fapt...nu mai cred in nimic, bajbaie intr-o bezna in care se afunda din ce in ce mai mult, fara sa-si dea seama ca singura salvare este Dumnezeu. Totul e trecator aici, iar ceea ce conteaza este familia, oamenii care fac parte din sufletul tau.Aici e doar...un ritual de trecere!

Razboiul cu tine insuti

Este noapte...nu pot dormi. Peste cateva ore ma asteapta ceva important. Am avut o zi grea, o zi in care a trebuit sa infrunt pe cineva dar, mai ales, sa ma infrunt pe mine insami. Am pus la punct pe cineva care nu stia sa respecte. L-am facut sa inteleaga ca nu am nevoie sa lucrez cu oameni de proasta calitate, indiferent de avantajele financiare. Caracterul omului este foarte important pt. mine si asta nu se poate cumpara cu bani. Oricum, sunt multumita de viata mea, sunt facuta pt. lupta si nu ma sperie provocarile. Mi-am ales o profesie care mereu ofera provocari, care necesita o continua lupta. Mereu voi intalni oameni cu un caracter ce lasa mult de dorit, dar nu ii voi lasa sa ma schimbe. Fie lumea cat de rea, eu voi ramane mereu EU! Sper ca oamenii buni sa ii schimbe pe cei rai, desi, de cele mai multe ori, e invers. Ganduri rebele si in tot felul de nuante imi tin mintea ocupata. Am senzatia ca am 1000 de intrebari si prea putine raspunsuri. In toti anii, ceva a fost mereu in viata mea: singuratatea! Nu intelegeti gresit, am familie, iubit, ies cu amici, colegi...nimeni nu ar crede ca pot simti singuratatea. Insa, ea este acolo, in sufletul meu si isi face simtita prezenta. Nici macar nu stiu daca ma deranjeaza, uneori eu o caut. O prietena imi spune ca ea are nevoie de oameni, de sustinere, altfel nu poate reusi. Imi spune ca ea nu e ca mine, ea nu poate trai si lupta singura, ca mine. Uneori as vrea sa nu mai simt singuratatea, sa mai lupte si altcineva pt. mine, sa ma pot odihni... Alteori insa, ma simt bine asa. Dar, oricum ar fi, imi duc luptele cu aceiasi iscusinta si sete de izbanda. Poate intr-o zi nu voi mai simti ca lipseste ceva, poate....sau poate ca asa trebuie sa fie pt. ca asa cere "balanta", altfel ar inclina prea mult spre fericire. Sau poate nu am facut mereu alegerile potrivite si in viata totul are consecinte. Oricum ar fi, stiu ca mereu am facut tot ce am putut, tot ce am considerat ca e necesar. Nu am fugit niciodata de lupta, chiar de nu am luptat mereu cinstit. Oricand am ocazia sa ajut pe cineva sa isi schimbe viata in bine, sa evolueze, o fac. E atat de important sa ai pe cineva care sa iti "arate calea" atunci cand te "ratacesti". Eu nu am avut pe cineva, dar Dumnezeu nu m-A parasit niciodata, cum nu Paraseste pe nimeni. Si eu am urmat "calea", am luat aminte la ce am intalnit pe "drumul vietii" si m-am "construit", zi de zi.
"Daca vei castiga razboiul cu tine insuti, vei castiga orice lupta cu intreaga lume"

Lupta pierduta din start/lupta inutila...

Am incercat sa fac ceea ce altii considerau "pierdere de vreme"...am incercat sa ajut pe cineva care nu voia sa fie ajutat. El se simte bine acolo, unde este. Are momente cand isi doreste mai mult, cand ar vrea sa fie "cineva", cand viseaza ca e multumit de viata lui, ca e realizat. Atunci, doar atunci, isi doreste mai mult. Din pacate asta nu tine mult, ci doar pana cand se gandeste ca, pt. a realiza ceva, trebuie multa lupta; atunci ii trece si se minte singur ca poate reusi printr-o cale usoara. Imi spunea ca asteapta sa vada ce usi i se deschid...ce greseala!
Usile nu se deschid singure, trebuie sa bati la ele, sa le deschizi tu. Daca stai in fata unei usi, nu se va deschide pt. tine.
Eu insa, mereu cred in oameni, cred ca fiecare merita. Aici multi spun ca gresesc si....poate asa este.
Poate va veni o zi cand speranta mea in oameni se va epuiza, cand voi deveni egoista si inima mea va deveni de piatra. Azi, spre exemplu, simt ca acea speranta este aproape epuizata, dar sper sa-mi revin, sper sa-mi pot pastra inima calda si deschisa, chiar daca iar voi fi dezamagita vazand ca munca mea a fost in zadar.
Ce sanse aveam sa scot pe cineva dintr-un loc in care incepuse sa se simta ca intr-o groapa? Eu am zis ca am sanse mari, desi ceilalti au ras vazand ca incerc sa transform cuprul in platina. Am crezut ca daca va vedea si o alta cale, daca va vedea si o alta viata, poate va accepta sa evolueze. A fost insa ceva de suprafata, o lupta inutila, pe care se astepta sa o dau eu pt el. Eu il putea ghida, calauzi, dar nu puteam lupta in locul lui. Am vazut ca eforturile mele erau inutile, nimic nu intelegea, si asta, pt. ca nici nu se obosea sa fie atent la ce i se spunea, ce i se arata. Si azi, mi-am pierdut eu speranta, am renuntat. Dece am renuntat in loc sa duc la bun sfarsit misiunea?
Pt. ca nu luptam alaturi de el impotriva obstacolelor, ci cu el, impotriva lui insusi. El trebuia sa lupte cu demonii interiori, sa ii invinga si sa poata merge mai departe. Nu a inteles insa ca nimeni nu poate lupta in locul lui; sunt lupte pe care doar noi le putem da, lupte pe care trebuie sa le ducem la bun sfarsit pt. a putea trece mai departe, altfel stagnam.
Dupa ce vei castiga razboiul cu tine insuti, vei castiga orice lupta cu intreaga lume!

Intre adevar si iluzie

Oare cat de greu este sa vedem dincolo de aparente? Cat de greu e sa ne dam seama ca cineva nu este deloc ceea ce vrea sa para? Mereu m-am bazat pe intuitie, chiar de am tinut cont si de logica, de analiza. Rareori am surprize, rareori sunt dezamagita; si asta pt ca mereu ma astept. Daca cineva m-ar dezamagi cumplit, ar insemna slaba mea pregatire, deoarece eu trebuia sa iau in calcul si acea posibilitate. Nu spun ca e valabil pt toti, insa, fiind licentiata in psihologie ar trebui sa inteleg altfel. Recent am avut de-aface cu cineva care nu era deloc ceea ce voia sa para. Am analizat, am observat amanunte care altora le-au scapat si mi-am spus parerea, si anume ca acea persoana e altceva decat ce voia sa vedem. Nimeni nu m-a crezut, ba chiar m-au tratat ironic, expunandu-mi niste asa-zise dovezi ca ma insel. Cineva mi-a cerut dovezi la ceea ce afirmam...amuzant! Am zis ca e doar intuitia mea care nu ma prea inseala si mai sunt si alte mici amanunte, anumite greseli. Mi-au combatut ideile si au spus ca acele mici greseli pot avea loc si in acea postura. Si, intuitia mea, acel feeling ca nu ar trebui sa cred nimic nu a cantarit nimic in ochii lor. Intr-un final s-a vazut ca am avut dreptate. Nu spun ca m-am bucurat pt. faptul ca altii s-au inselat, dar am inteles ca am progresat, am evoluat si am reusit sa observ lucruri care altora le scapa. Totodata, ca instinctul meu functioneaza si ar trebui luat in seama. Trebuie sa avem mare grija cu acei oameni care mereu vor spune ce stiu ca avem nevoie sa auzim; acei oameni care incearca sa ne cunoasca slabiciunile pt. a le exploata. Din pacate, multi se bucura sa li se spuna ce vor ei sa auda, dar eu prefer un adevar urat decat o minciuna frumos impachetata. Pretuiti prezentul si viitorul va va rasplati!

Ceva aproape imposibil...

Acum cateva luni spuneam ca am o perioada extrem de grea, ca ma asteapta un examen extrem de greu. Da, era unul dintre cele mai grele examene din tara, dar am reusit!!!
Am reusit ceea ce se spunea ca este aproape imposibil de realizat.
Am facut tot ce tinea de mine, am facut din asta un scop si a meritat: acum sunt ceea ce mi-am dorit dintotdeauna sa fiu!
Viata mea a fost mereu o lupta,niciodata nu am ales calea usoara. Calea usoara duce mereu in alta parte, nu ajungi niciodata la destinatie. Si-apoi, daca temelia nu este una solida, totul se va darama.
Dece sa aleg sa fac ceea ce toti pot? Dece sa aleg drumul nesigur? Nu intelegeti ca imi place sa imi complic viata, ca aleg din placere drumul greu, cand exista si o cale usoara. Aleg calea grea cand cea simpla stiu ca nu ma duce unde vreau. Am muncit, am sacrificat...insa, rezultatul este incredibil: sunt ceea ce mereu mi-am dorit sa fiu!!!
Da, imi place lupta, insa am grija sa duc doar acea lupta care merita dusa. Atunci cand pierderile sunt mai mari decat ar fi in lipsa luptei...nu se prea merita.
Exista doua categorii: una in care oamenii sunt sus si "stralucesc" si a doua categorie in care sunt cei de pe margine, care privesc la cei de sus. Cei de sus au ales lupta, sacrificiul; cei de jos insa, au ales sa se resemneze, au ales calea usoara. Din cauza asta au ramas jos, pt. ca intr-o vreme era asa de confortabil...acum insa, cauta vinovati printre altii. De cele mai multe ori avem sansa de a alege, desi sunt si exceptii. Eu nu judec pe nimeni pt ceea ce este, nu are nimeni dreptul asta. Daca pot sa ajut o fac, daca nu...macar am grija sa nu inrautatesc situatia.
Si mai stiu ceva: nimic nu ar fi fost posibil fara ajutorul Bunului Dumnezeu si al Maicii Domnului.
Stiu si ca am ajuns pana aici cu un scop si ca trebuie sa fac totul sa dau si eu inapoi din ce am primit.
Nu voi uita niciodata ce inseamna sa fiu om, nu ma voi schimba, doar voi evolua.
Aveti grija de voi si de cei dragi, doar moartea nu mai are rezolvare, solutie, in rest pt. orice exista o solutie!

Demonul cutezator

In vremuri grele, tulburi, se nastea o copila

Ca o stea de frumoasa, ca luna de semeata.

Cu sufletul inchis, demon cu chip de inger,

Cu focul in privirea-i ce sufletul ardea.

Crescand, din ce in ce putere ea prindea,

Cu fiecare an, mai cruda devenea.

Si devenind femeie, stia a subjuga,

In inimile lor intra si distrugea.

Unde era pacatul, rautatea si vina,

Era si ea acolo, spre iad ii conducea.

Ea lovea cu cruzime in suflete pierdute

Topind inimile spre a le putea rupe.

Un inger sau un demon, asa se intrebau

Ce e acea fiinta, ce-i dulce si amara

Ce poate fi mai rau, cand iadul te-nconjoara?

Un inger bland, un demon crud…

Ea se transforma, arde, alina

E zi, e noapte, e luna plina…

Cand omul bun ii e aproape

In inger pur ea se transforma

Si inima-i este curata, si sufletul neintinat

Dar raul cand ii este aproape

Atunci se trasforma in drac.

Fereste-te de-al ei venin, fereste-te de ochii ei

Ca ard ca focul iadului si te duc in strafunduri.

Frigul nu o ingheata, focul nu o arde

In jurul ei e iarna, iar gheata ei te arde..

Fara sa-ti dai seama, vine arzand spre tine

Simti focul, simti gerul…urli de furie;

Simti durere, simti chin, si sufletul iti piere.

De esti demon, lupta iti va fi vesnicia;

De esti om, si sufletul ti-e negru,

Te va vana razand, te va lasa zacand.

Ea poate doar sa lege, nimic a dezlega

Iar inimile lor, usor a inclesta.

De ce vor ei sa iasa din lumea lor reala,

Sa intre intr-un vis, sa se piarda-n abis?

In ochii ei de foc, multi fluturi au pierit

Si cu zambetu-i rece, usor i-a inrobit.

Nu ai vrea sa ajungi, iluziei sa-i cedezi

Si drumul catre iad sa il imbratisezi.

Si multi vor sa o schimbe, si focul sa i-l stinga

S-o lege, s-o-nrobeasca, si inima sa-i franga.

Un inger ce devine un demon printre demoni,

Demon cutezator, inger trecut prin iad.

Cum o descriu ei insa, e diferit la toti

Inger scapat din iad, demon nevinovat.

Scotand la suprafata, ce ei vor sa astupe;

Cu reguli si principii de ea insasi impuse.

Prin viata strabatand, lupta-i singura cale

Nicicand acceptand sa cada-n resemnare.

Multumesc celei care a scris aceasta poezie!

Am promis ca o public!

Minciuni constructive

Minciuna…ceva rau?

Aud multe persoane care spun ca urasc minciuna. Oare acele persoane stiu cu adevarat semnificatia “minciunilor”? Oare chiar ar vrea sa li se spuna mereu adevarul? Deseori cand au de ales intre un adevar crud si o minciuna frumos “impachetata”, prefera minciuna. Cati dintre noi sunt cu adevarat atat de puternici incat mereu aleg adevarul? Cati sunt cei care pot suporta adevarul, oricat de crud ar fi?

Nu ma intelegeti gresit, nu incerc sa pun intr-o lumina buna minciuna; este printre putinele lucruri pe care nu le pot tolera sau ierta. Incerc doar sa expun anumite laturi pe care multi le scapa din vedere.

Exista “minciuni constructive”, acele minciuni necesare, acele minciuni menite sa protejeze. Uneori, acele “minciuni constructive” fac totul mai usor de tolerat, fac situatiile mai usor de acceptat. Va intreb eu: daca ati mai avea o singura zi de trait, ati vrea sa stiti sau sa vi se ascunda asta? V-ati grabi sa raspundeti si ati gresi. Pana nu esti pus in acea situatie, nu poti sti ce reactie ai avea. Reactiile difera in functie de situatii, de momente, de multe…

Incerc doar sa arata ca uneori, minciunile pot folosi. Cand li se spune copiilor de zane bune, de Mos Craciun si altele…toate aceste lucruri le fac lumea mai frumoasa, mai buna si mai sigura. Ar trebui sa spunem realitatea, sa expunem lumea asta asa cum e? Nu ar rani uneori realitatea, adevarul? Nu ar face sa dispara vise, sperante?

Nu spun ca adevarul trebuie ascuns, neglijat, nu minimizez importanta adevarului; spun insa, ca uneori minciunile pot avea un scop constructiv. Nu ar trebui folosite decat atunci cand se poate, cuu ajutorul lor, evita producerea unui rau, unei suferinte. Sunt oameni care nu ar suporta adevarul sunt oameni care au nevoie de minciuni constructive. De multe ori prefera sa ignore adevarul, prefera sa creada, sa vada, sa auda ce le place lor, ce ar dori, ignorand adevarul care este acolo, in fata lor, la lumina. Intalnesc des oameni care au nevoie sa fie feriti de durerea ce o poate provoca un adevar. Practic, implora indirect sa fie mintiti.

Mai cred si ca are mare importanta motivul. Cand spui o minciuna pt a obtine ceva in folosul tau si in defavoarea celui mintit, e ceva de neiertat. Insa, situatia se schimba cand faci asta doar pt. a evita suferinta cuiva, producerea unui rau.

Incercati mereu sa faceti ce este bine si, luati in considerare binele la nivel obstesc, nu individual.