Si cand totul e greu,
Privesc spre tine si-mi dai putere.
Chiar de sufletului meu
Nu mai suporta atâta durere.
Si când viața lovește,
Sufletu-n mine se ofilește.
Vrea sa vadă cât duc,
Cat timp mai am până ma usuc.
Doar cu privirea ta,
Vindeci mereu, orice rana as avea.
Daca cerul vieții e plin de nori,
Aduci lumina prin mii de culori.
Il iubesc pe Andruț, e ingerul meu,
Alunga furtuna, cand totul e greu.
Il iubesc pe Andruț, el e totul meu;
Daca-i lângă mine, nimic nu e greu.
Daca viata mea, veșnică ar fi
Nimic fara el, nu as implini.
Decat veșnicia, departe de el
As alege clipa, continuând sa sper.
Il iubesc pe Andruț, cu el izbutesc,
Si orice moment, cu el il trăiesc.
Decât viata mea, fara el sa fie,
Mai bine-impreuna, către veșnicie.
Demon de fum, demon de ceara,
Pe lângă tine viata zboară.
Mistui si arzi tot ce-ntalnesti,
A face rau nu contenești.
Demon de fum, arzi tot în jur,
Iti plângi durerea urlând in drum,
Oamenii fug si te evita,
De teama sa nu te înghită.
Toti stiu ca tu pătrunzi ascuns ,
Afumi si tot transformi în plans.
In urma ta lasi doar cenusa,
Pustiu ti-e sufletul naluca!
Alergi mereu si cauti chin,
Si te hrănești cu vieți, destine,
Încerci sa distrugi tot ce-i bine.
Dar va veni si vremea ta,
Cand soarta iti va arata,
Cum te vei pierde in abis
Pierduta pe veci într-un vis.
Demon de fum, suflet pierdut,
Nici de-as vrea, n-am cum sa te-ajut.
Demult ai ucis tot în tine,
Crezand ca poti juca destine.
Demon de fum, cand va fi vremea,
In negura vei dispărea,
Asa pierduta pe vecie,
Fara ca cineva sa stie.
Vei plange, vei urla cumplit,
Cu sufletul greu chinuit.
Nimeni nu-si va fi amintit
Ca ai trăit si ai pangarit.
Mi-a fost mereu frica de oameni..
A trebuit sa par super-putere,
Pentru a ma feri de rele.
A trecut peste mine furtună,
Dar am reușit sa raman tot bună.
Cand eram jos, înfrântă si rănită,
Mi-au mai dat toți câte o copită.
Mi-a fost mereu frica de oameni...
Caci ei muscau cu spume la gură,
Erau turbați , înnebuniți de ură.
Ma atacau, se muscau intre ei,
Nimicind tot si crezându-se zei.
Priveau trufași, cu sufletele-arzând,
Si nu știau ca iadul-i pe pământ.
Mi-a fost mereu frica de oameni...
Am înțeles ca fiara este omul,
Si a-nceput sa imi dispara dorul.
Am văzut cum mulți sunt doar nalucă
Fără un suflet care sa-i conducă.
Si-atunci am înțeles, desi e trist,
Ca omul, prin natura-i egoist.
Erai acolo, undeva, candva,
Dormeai fara a mai simți ceva.
Si totusi, te-am chemat din somnul tau,
Sa vii sa vezi si tu cat mi-e de greu,
Si sa-nțelegi ca fara putin soare,
Orice petala dintr-o floare moare.
Ai venit, ai privit cam buimac,
Nu ai văzut cat timp te-am așteptat.
Ai preferat sa crezi ca nu-i real,
Ca sa nu-ți cer sa fii din nou uman.
Și am văzut atata goliciune
Cu sufletul brăzdat de-atatea urme,
Ca te-am lasat sa pleci 'napoi la tine
Unde simțeai ca ție-ti era bine.
Am înțeles atunci ca tu nu esti
Prințul desprins din file de povesti.
Iar eu, confundasem iluzia
Cu ceva ce crease deziluzia.
Ma simt ca o străină-n casa ta,
Pentru ca n-am facut parte din ea.
Am fost mereu un musafir jignit
Nici plânsul meu macar nu te-a oprit.
Uram cand imi vorbeai mereu răstit,
Eu trebuia sa tac si sa inghit.
Pentru ca tu erai stăpân declarat
Si credeai ca și eu sunt in contract.
Am venit si plecat cum ai dictat
Doar cu acordul tau am respirat.
Dar orice rău are si un sfârșit.
Iar fumul sufletului tău s-a risipit.
Acum pot respira si pot zâmbi
Raul ce-l aruncai il voi zdrobi.
Pot simți viața cum in jur dansează
Fara narcisisti care manipulează.