Azi as vrea sa vorbesc despre oamenii puternici. Acei oameni care lasa impresia de indistructibili, acei oameni care niciodata nu isi arata slabiciunile, sau fac totul sa le mascheze si chiar reusesc de cele mai multe ori. Acei oameni care, inchisi in imaginea lor de indistructibili, refuza sa-si descarce sufletul, sa planga pe umarul cuiva, preferand sa sufere, ascunsi in intuneric. Atunci cand incearca sa arate ca si ei sunt oameni, sunt priviti cu mirare, cu repulsie, pt. ca toti s-au obisnuit ca ei sa fie cei puternici, cei care sustin pe altii, iar cand nu mai au de oferit, sunt dati la o parte. Oare nu fiecare ar trebui sa fie tratat asa cum trateaza? Eu cred in reciprocitate, cred ca nu poti cere ceva fara sa oferi ceva in schimb, nu poti cere mereu, asteptand doar sa primesti.
Temeri avem toti, dar conteaza cum alegem sa actionam .
Diferenta dintre oamenii puternici si oamenii slabi este ca oamenii puternici nu lasa temerile sa ii opreasca, merg mai departe si sfideaza frica, pe cand oamenii slabi se opresc, se ascund sau fug.
Asadar, cat de greu este sa zambesti atunci cand durerea te innebuneste, cat de greu este ca, dupa ce cazi, sa te ridici zambind, sa pleci mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi te-ai ranit in cadere (aici ma exprim metaforic). Cat de greu este sa nu intorci lovitura, ci doar sa incerci sa parezi loviturile, stiind ca cel ce te loveste o face din frustrare, invidie, dar tot sa nu vrei sa-l ranesti?
Acei oameni puternici plang in intuneric, nevazuti...chiar de le plange doar inima.
Cat de des incercam sa vedem in adancul sufletului cuiva? De ce mereu cautam scuze pentru greselile noastre si condamnam pe altii?
Acei oameni sunt condamnati la tacere, dar ei mereu au o vorba buna pentru altii...
