Imi place sa studiez oamenii, sa le observ reactiile, sa le vad dedesubturile caracterului. Pana si pe mine ma auto-analizez si, uneori, ma sperii. Majoritatea oamenilor se tem de singuratate; de fapt, cred ca asta e cea mai mare teama a omenirii. Multi fac compromisuri si accepta lucruri de netolerat de teama ca ar putea ramane singuri. Mai sunt si unii care cred ca totul li se cuvine si ca mereu vor avea de unde alege, iar aceia fug de atasamente. Desigur, sa nu-i uitam pe cei cu principii sanatoase, de la care nu fac derogare si prefera sa plece mai departe decat sa stea langa cineva care nu merita.
Admir acele persoane care pleaca mai departe si nu regreta!
Uneori avem tendinta de a judeca pe cineva in functie de noi, mereu cautam sa aruncam vina pe altcineva si sa ne mintim ca noi suntem "baietii buni".
Cat de des ne facem o autoanaliza, cat de des ne uitam si la noi insine?
Poate am fi mai toleranti daca am realiza faptul ca si noi gresim, si noi ne inselam, si noi avem defecte. Cat de greu este sa fim obiectivi?
Si oare ce ii determina pe oameni sa se schimbe, sa fuga de ceea ce e mai pretios pe lume: iubirea?!
Ce durere i-a facut sa se teama atat de tare, incat, decat sa riste a suferi, prefera sa-si tina inima amortita?
Vazusem intr-un film o legenda, conform careia se credea ca mai demult oamenii aveau 2 capete, patru maini, 4 picioare si un singur suflet. Apoi, au fost trimise fulgere care i-au despicat in doua, astfel, fiecare om a ramas cu un singur cap, doua maini si doua picioare, insa...o jumatate de suflet. Si de atunci, fiecare cutreiera lumea pt. a-si gasi jumatatea de suflet. Si nu se simt intregi pana ce o gasesc. M-a amuzat ideea, dar am stat si m-am gandit la un prieten al meu care este nefericit mereu pt. ca nu are iubire. Are o cariera, are situatie buna, dar a spus ca el tot ce vrea este iubire, o familie a lui. Un familist convins...
Eu nu intelegeam, mi se parea ridicol sa simta lipsa cuiva, cand are parinti, cariera, prieteni.
Eu nu puteam vedea decat cariera, pt. mine era tot ce conta, uitand de oamenii de langa mine.
Si, uneori, cand vorbesc cu el, ma gandesc eu ca poate legenda aia o avea ceva adevarat. Si ma mai gandesc si ca oamenii ca el mentin puritatea acestei lumi, in timp ce, cei ca mine o fac sa para rece.
Dece am vorbit despre asta, desi pare ceva fara sens? Nu stiu, cred ca incerc sa exprim ceva si nu reusesc prea bine. Cred ca incerc sa-mi reprosez mie insami ceva...
