Am scris de mai multe ori despre aparente si totusi, mereu pare sa ma uimeasca acest aspect la oameni. Mereu afirmam ca in orice om exista ceva bun, ca in esenta toti oamenii sunt buni.
Consider ca exista si bine si rau in om, insa, depinde carei laturi i se ofera. Acum ceva timp aveam puterea de a ierta, de a trece cu vederea si a oferi inca o sansa; acest aspect nu mai subzista acum, iar acest lucru ma protejeaza de parsivenia unora care, cred ei, pot "prosti" pe oricine. Tot ce conteaza pentru ei este sa le mearga lor bine, doar ei conteaza.
Nu pot tolera rautatea aia in forma pura, egoismul si nepasarea. Nu pot trece cu vederea cand cineva provoaca suferinta altcuiva din pura placere, ca asa considera el ca acea persoana merita, ca asa crede el ca detine controlul. Nu stiu voi, dar eu m-am saturat sa tolerez nesimtirea, egoismul si egocentrismul unora care nici macar nu au motive sa se iubeasca asa mult, drept dovada fiind faptul ca nimeni nu ii iubeste. Oameni fara valoare care cred ca totul li se cuvine, ca sunt mai importanti decat altii si orice ar face, au in vizor exclusiv propriile interese si dorinte meschine, fara sa le pese de impactul actiunii lor asupra altor persoane.
Nu spun ca nu ar trebui sa ne cautam propriul bine, sa ne iubim pe noi insine, insa, trebuie sa tinem cont si de faptul ca, ceea ce facem, nu ar trebui sa afecteze alte persoane: ai dreptul sa faci ce vrei, atata vreme cat nu incalci dreptul altcuiva".
Mereu am spus ca persoanele rele, care cauta mereu sa ne afecteze cumva, trebuie tinute la distanta si astfel, viata noastra se va imbunatati simtitor. Uneori insa, nu imi ascult propriul sfat si atunci efectele nu intarzie sa apara. Aceste persoane sunt alunecoase, lingusitoare, mereu cauta sa spuna ce stiu ca ai nevoie sa auzi, mereu plang si isi cer iertare, spunand ca in viata lor nu si-au cerut iertare, dar ca tu esti altceva. Mereu incearca sa te faca sa te simti important, sa crezi ca doar pentru tine au facut ceva diferit, ca doar tu contezi. Si, mai ales, duc orice gest al lor de rahat la rang de eroism. In realitate, ei cam mentin aceiasi vrajeala, pe care o adapteaza in functie de "victima". Isi lauda "victoriile" in gura mare, murdareste imaginea "victimei" si traieste intr-o lume iluzorie in care el este regele si castiga orice lupta duce...in realitate, a pierdut demult razboiul.

Gandurile si oamenii se schimba tot timpul. Iubirea care dureaza nu o poti gasi niciodata in exterior. Adevarata dragoste este dragostea pentru tine insati. Aceasta este cea care nu dispare niciodata. Indragosteste-te de tine, si astfel vei obtine iubirea pentru totdeauna. Cand ajungi sa gasesti iubirea in tine, vei realiza ca esti iubit intotdeauna, independent de toate relatiile pe care le vei avea vreodata.

Sa fie oare asa?

ILUZII

O sa vorbesc azi despre oamenii aceia slabi care au nevoie sa straluceasca si nu o pot face decat prin a manipula pe altii. Tocmai pt. ca puterea lor vine de la cei ce ii admira si urmeaza. Astfel de oameni ajung ca un drog, ii fac pe multi sa le urmeze dorintele, trairile, testele, incercarile...lucru care de multe ori nu este bine, tocmai pt. ca multe lucruri tin de fiecare om in parte; totul e relativ. Am vazut recent cum cineva incerca sa influenteze alte persoane sa traiasca dupa un tipar facut de el, dupa un tipar de care el avea nevoie. Am vazut cum incerca sa controleze mintea altora trimitand mesaje subliminale precum ca, daca ar face altfel, ar fi niste ratati, ar pierde ceva valoros... Nimic mai fals!
De fapt el este un om slab, frustrat, care incearca mereu sa fie in centrul atentiei, care vrea sa traiasca si, cumva, vrea sa impuna altora sa traiasca la fel ca el. Nu are capacitatea de a simti viata, de a fi fericit sau de a face ceva singur. Nu ar fi o problema daca acel om ar incerca sa alunge tristetea, sa elimine depresia, daca ar sustine pe cei care nu mai pot inainta, daca ar ridica pe cei pe care viata i-a doborat, dar el nu face asta. El spune altora ca sunt jos, ca sigur se recunosc in spusele lui, ca si ei sunt unde este el. Eronat! Nu este el un tipar universal. O persoana draga mie s-a lasat influentata de acel om si am vazut ca ii schimbase starea, ii indusese dorinte non-sens si o supusese unori riscuri inutile, implementandu-i in creier ca si ea trebuie sa traiasca precum o face el, asta fiind calea sigura spre reusita. Era trista si neajutorata, credea ca a esuat tocmai ca nu se tinuse de o promisiune la care el a fortat-o sa o faca, chiar daca doar prin "sugestii bine intentionate". Sa nu uitam ca "drumul spre iad este pavat cu intentii bune". Ea nu intelegea ca nu isi incalca promisiunea, ci doar da dovada control si maturizare emotionala, cand vede ca ceva este gresit si intelege sa renunte, astfel evitand sa aiba parte de un eveniment nedorit. Din pacate multi dau dovada de o lipsa totala asupra riscului si prevederii, ajungand pe drumuri cu sens unic, poduri ce se termina si la capat ii asteapta doar abis. Nu dati niciunui om puterea sa va controleze mintea, voi stiti mai bine ce aveti nevoie. Ascultati un sfat de la cei care va iubesc, de la familie, dar si acel sfat, treceti-l printr-un filtru al mintii si vedeti daca este ceea ce aveati nevoie pt a gasi raspunsul, sau adaptati-l la nevoile voastre. Chiar si ei pot gresi, desi au cele mai bune intentii. Intr-un final, voi stiti mai bine ce va ajuta si ce va face rau. De cele mai multe ori judecata poate fi intunecata de ura, de nervi, de ambitie prosteasca sau chiar de impulsul de moment. Uneori este de-ajuns o clipa pt. a pierde ceva pretios. Nu spun ca mereu trebuie sa analizam orice, sa ne concentram doar pe a vedea daca facem ce e bine, ci spun doar sa avem grija de noi, sa nu asteptam ca altii sa o faca pt. noi. Sa fim mereu sinceri, mai ales cu noi insine, pt. ca, putem minti pe oricine, dar nu si pe noi insine. Si daca o vom face, vom trai ceva ireal, ca un vis din care ne vom trezi si vom constata cu durere ca realitatea este tot acolo si va trebui acceptatata intr-un final. Un sfat bun este acela care ti se potriveste tie, situatiei tale, care ofera o solutie. Esti propriul tau erou!

Tacere...

Azi as vrea sa vorbesc despre oamenii puternici. Acei oameni care lasa impresia de indistructibili, acei oameni care niciodata nu isi arata slabiciunile, sau fac totul sa le mascheze si chiar reusesc de cele mai multe ori. Acei oameni care, inchisi in imaginea lor de indistructibili, refuza sa-si descarce sufletul, sa planga pe umarul cuiva, preferand sa sufere, ascunsi in intuneric. Atunci cand incearca sa arate ca si ei sunt oameni, sunt priviti cu mirare, cu repulsie, pt. ca toti s-au obisnuit ca ei sa fie cei puternici, cei care sustin pe altii, iar cand nu mai au de oferit, sunt dati la o parte. Oare nu fiecare ar trebui sa fie tratat asa cum trateaza? Eu cred in reciprocitate, cred ca nu poti cere ceva fara sa oferi ceva in schimb, nu poti cere mereu, asteptand doar sa primesti.
Temeri avem toti, dar conteaza cum alegem sa actionam .
Diferenta dintre oamenii puternici si oamenii slabi este ca oamenii puternici nu lasa temerile sa ii opreasca, merg mai departe si sfideaza frica, pe cand oamenii slabi se opresc, se ascund sau fug.
Asadar, cat de greu este sa zambesti atunci cand durerea te innebuneste, cat de greu este ca, dupa ce cazi, sa te ridici zambind, sa pleci mai departe ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi te-ai ranit in cadere (aici ma exprim metaforic). Cat de greu este sa nu intorci lovitura, ci doar sa incerci sa parezi loviturile, stiind ca cel ce te loveste o face din frustrare, invidie, dar tot sa nu vrei sa-l ranesti?
Acei oameni puternici plang in intuneric, nevazuti...chiar de le plange doar inima.
Cat de des incercam sa vedem in adancul sufletului cuiva? De ce mereu cautam scuze pentru greselile noastre si condamnam pe altii?
Acei oameni sunt condamnati la tacere, dar ei mereu au o vorba buna pentru altii...

Povestea unui inger

Un inger a venit pe pamant, necunoscand ce se ascunde in noapte, nestiind ce inseamnau intunericul si raul. Auzise despre frumusetea pamantului, despre iubirea dintre oameni, de apus si luna, dar nimeni nu ii povestise si de relele ce zac in aceasta lume. Asadar, a coborat pe un curcubeu, dornic sa vada ce mistere se ascund pe pamant. Aici, un om misel l-a ispitit sa ramana promitandu-i iubirea in schimbul raiului. I-a oferit ceva ce semana cu iubirea, dar ingerul era atat de naiv si dornic sa iubeasca, incat a crezut tot ce-i spunea omul lingusitor, mincinos si slab. A crezut si l-a lasat sa-i taie aripile, sa-l doboare, sa-l murdareasca si sa-l inchida intr-un loc intunecos si rece. Omul l-a dus pe inger la familia lui, la cei care asteptau insetati sa-i soarba viata. Acolo, toti au sarit pe inger, sorbind putin cate putin viata din el. Uneori, il mai lasau sa-si revina pt. ca apoi, iar sa-l devoreze. Ingerul, din ce in ce mai distrus, mai slabit cerea indurare, mila, de la omul care il pacalise. Il ruga, fie sa-l iubeasca, fie sa-l elibereze, chiar de aripile ii erau taiate. Omul ii spunea ca nu il poate lasa sa plece pt. ca il iubeste si ii promitea ca nu va mai lasa pe nimeni sa-i faca rau. Ii jura, ii promitea, dar nimic nu schimba. Se hranea cu viata ingerului, il ducea si la ceilalti oameni care il secau de viata, il supuneau la chinuri greu de suportat. Pe zi ce trece ingerul isi pierdea frumusetea, se usca, se distrugea. Intr-o zi, a ajuns la capatul puterilor; a mai cerut inca o data indurare, strigand la omul pe care il iubea sa nu il lase sa moara. Omul iubit de inger insa, nu auzea, nu ii pasa, nu facea nimic sa-l salveze. Si ingerul a murit... si a ajuns in iad, unde erau doar demoni si nu era pic de lumina; doar foc si intuneric. Dar el voia sa iasa de acolo, sa revina pe pamant, stia ca in cer nu se mai putea intoarce, pt. ca lasase tot pt. iubirea unui om si ramasese fara aripi. Demoni de tot felul il urmareau sa-l prinda si sa-l chinuie iar el fugea mereu, se ascundea. Dupa un timp, de atata teama si lupta, a inceput sa se transforme, sa se asemene cu demonii. Facea asta pentru a nu mai fi atacat, pentru a putea supravietui printre ei, si stia totodata ca singura modalitate de a iesi din iad, este sa adauge fiintei lui o latura demonica, luand aripile de acolo si zburand inapoi spre pamant. Acum avea aripi, era iar frumos, dar avea o frumusete ispititoare, amagitoare, completata cumva de privirea de inger in care ardea focul iadului. Nu mai seamna cu cel care era cand a venit prima oara pe pamant. S-a intors puternic si crud, dornic de rabunare. S-a intors catre omul mincinos pe care il iubise si l-a facut sa simta si el chinurile, neputinta. Ar fi vrut sa-l distruga si sa-l lase sa moara in chinuri, cum patise si el, dar ingerul din el inca il iubea si inca pastrase bunatatea si mila. L-a chinuit un timp, apoi a vrut sa lase razbunarea. Ceilalti oameni care il ucisesera sufereau, plateau pt tot ce facusera, afundandu-se in propriul lor iad. Ingerul-demon incerca sa renunte la invelisul demonic, dar si-a dat seama ca devenise parte din el si doar asa era complet, doar asa putea supravietui pe pamant, unde e si bine si rau.Omul ii reprosa ingerului-demon ca e rau si nemilos si ca s-a schimbat, dar acesta raspundea zambind nepasator: "tu m-ai luat prizonier, m-ai inchis, torturat, si m-ai trimis in iad. Sunt ceea ce m-ai obligat sa devin! Daca nu stii sa iubesti, atunci sa te temi de mine!" Omul nu putea renuta la ingerul-demon pt. ca egoismul si rautatea nu ii permiteau sa-l lase sa fie fericit si liber. Devenise dependent de el si uneori mai incerca sa-i fure din viata, dar atunci era trantit la pamant si lovit, neanvand de-ales decat sa se supuna celui pe care il chinuise candva. Ingerul-demon se pregatea sa plece departe de oamenii acestia si sa incerce sa scoata la suprafata latura lui buna, sa incerce iar sa iubeasca si sa fie fericit. Acum avea aripi, frumusete, putere de lupta, bunatate si rautate, si nici un om sau demon nu mai putea sa-l ingenunchieze. Si a inteles ca ceea ce devenise ii permitea sa lupte si sa apere alti ingeri sau oameni de ispita si minciuna oamenilor rai, sa evite ca altii sa aiba parte de o tranformare ca a lui, sa ii ajute sa se apere fara a-si pata sufletele sau a-si pierde aripile.

Gheata...

Imi place sa studiez oamenii, sa le observ reactiile, sa le vad dedesubturile caracterului. Pana si pe mine ma auto-analizez si, uneori, ma sperii. Majoritatea oamenilor se tem de singuratate; de fapt, cred ca asta e cea mai mare teama a omenirii. Multi fac compromisuri si accepta lucruri de netolerat de teama ca ar putea ramane singuri. Mai sunt si unii care cred ca totul li se cuvine si ca mereu vor avea de unde alege, iar aceia fug de atasamente. Desigur, sa nu-i uitam pe cei cu principii sanatoase, de la care nu fac derogare si prefera sa plece mai departe decat sa stea langa cineva care nu merita.
Admir acele persoane care pleaca mai departe si nu regreta!
Uneori avem tendinta de a judeca pe cineva in functie de noi, mereu cautam sa aruncam vina pe altcineva si sa ne mintim ca noi suntem "baietii buni".
Cat de des ne facem o autoanaliza, cat de des ne uitam si la noi insine?
Poate am fi mai toleranti daca am realiza faptul ca si noi gresim, si noi ne inselam, si noi avem defecte. Cat de greu este sa fim obiectivi?
Si oare ce ii determina pe oameni sa se schimbe, sa fuga de ceea ce e mai pretios pe lume: iubirea?!
Ce durere i-a facut sa se teama atat de tare, incat, decat sa riste a suferi, prefera sa-si tina inima amortita?
Vazusem intr-un film o legenda, conform careia se credea ca mai demult oamenii aveau 2 capete, patru maini, 4 picioare si un singur suflet. Apoi, au fost trimise fulgere care i-au despicat in doua, astfel, fiecare om a ramas cu un singur cap, doua maini si doua picioare, insa...o jumatate de suflet. Si de atunci, fiecare cutreiera lumea pt. a-si gasi jumatatea de suflet. Si nu se simt intregi pana ce o gasesc. M-a amuzat ideea, dar am stat si m-am gandit la un prieten al meu care este nefericit mereu pt. ca nu are iubire. Are o cariera, are situatie buna, dar a spus ca el tot ce vrea este iubire, o familie a lui. Un familist convins...
Eu nu intelegeam, mi se parea ridicol sa simta lipsa cuiva, cand are parinti, cariera, prieteni.
Eu nu puteam vedea decat cariera, pt. mine era tot ce conta, uitand de oamenii de langa mine.
Si, uneori, cand vorbesc cu el, ma gandesc eu ca poate legenda aia o avea ceva adevarat. Si ma mai gandesc si ca oamenii ca el mentin puritatea acestei lumi, in timp ce, cei ca mine o fac sa para rece.
Dece am vorbit despre asta, desi pare ceva fara sens? Nu stiu, cred ca incerc sa exprim ceva si nu reusesc prea bine. Cred ca incerc sa-mi reprosez mie insami ceva...

Liniste...

Revin, dupa o perioada lunga in care nu am mai avut nimic de spus... Este o dimineata frumoasa, insorita, cum e normal in august. Am o stare de bine, de liniste...

Am avut multe de facut, mintea mea a fost permanent ocupata si suprasolicitata, cu momente din care nu stiam cum si cand voi reusi sa ies. Acum insa, a venit o perioada mai linistita, cel putin pana la sfarsitul lunii.
Sunt atatea lucruri simple care ne aduc fericirea, atat de multe mici bucurii care ne fac sa simtim ca traim...noi insa, le ignoram destul de des. Rasaritul soarelui intr-o dimineata de vara, greierii care se aud seara cantand, ce poate fi mai frumos?
Oamenii cauta locatii cat mai spectaculoase in care sa mearga, dar eu cred ca cel mai important lucru este compania; cu persoana potrivita langa tine, orice loc devine magnific.
Decat sa plec cu cineva doar pt. ca ma duce in nu stiu ce locatie magnifica, scumpa, mai bine stau cu cineva care chiar imi place pe o banca, in parc.
Anii vor trece si in timp rezista doar calitatea. Daca ne axam pe lucruri trecatoare, ajungem mai tarziu sa realizam ca totul s-a risipit ca un fum. Bucurati-va de timp, bucurati-va de tot ce aveti, ca maine nu se stie ce se pierde si nu lasati sa simtiti ca ati avut ceva ce nu ati stiut sa apreciati!
Mama imi spune uneori ca nu stie unde au fugit anii, ca parca acum era copil. parca totul a fost un vis, uneori spera sa se trezeasca si sa fie iar copil, alaturi de parintii si fratii care acum, in aceasta realitate, nu mai exista. Se uita la mine si i se pare incredibil ca ea are copii care, sunt oameni maturi. Uneori parca nu poate accepta realitatea, trecerea anilor si apropierea batranetii inevitabile pt. toti. Din fericire noi suntem un motiv de mandrie pt. parinti, dar ma gandesc ce groaznic poate fi pt. acei parinti care si-au dedicat viata copiilor care au ajuns ceva de care se rusineaza. Cei care si-au pus atatea sperante in copii si acestia au ales sa-i dezamageasca, sa-i renege, sa-i insele, sa-i lase pe drumuri. Dar, sa ne bucuram de prezent, de ce avem si sa speram ca viitorul va fi luminos!